Uncle Jebediah's Magic Cart

Asta e povestea mea de Crăciun pentru voi. De fapt era, pana am aflat ca a castigat concursul Decat o Revista , deci la un moment dat o veti putea citi acolo. Nu va impacientati, vine si un link, mai incolo.

Atentie! Post lung si probabil vag interesant doar pentru vreo doi cititori. Deci, nimic serios. In primul rand, mie intotdeauna mi-au placut povestile. Indiferent ca a fost vorba de Nils Holgersson sau de romanele lui Dumas sau de kilele de sci fi pe care le ingurgitam in liceu in loc sa citesc Ion si Morometii. N-am fost niciodata un fan al realismului, nici in literatura, nici in film, iar filosofia mea a fost simpla: realitatea e oricum o chestie de care ma lovesc zilnic. Ori pentru mine, motivul principal pentru care citesc si ma uit la filme e escapist – nu pentru ca as vrea sa ma fac mai desteapta, sa inteleg lumea mai bine, sau pentru vreo revelatie existentiala. Astea se intampla indiferent la ce te uiti sau ce citesti – dar pana la urma, tot fuga de realitate ma motiveaza. May as well embrace it, am zis.

Cine ar vrea sa sa intoarca in Zimbabwe? La Robert Mugabe, la inflatia de 11 milioane la suta si la bancnota de 100 de trilioane de dolari? Romania a trebuit sa taie patru zerouri - in 2009, Zimbabwe a taiat 12, fiindca daca nu faceau asta, trebuiau sa inceapa sa-si faca piata cu puterile lui 10.

Oh, Interpol. What a love-hate relationship we have. Iar in seara asta, din pacate, a fost cam pe modul hate, mai putin cele 3 minute si ceva cat a durat Untitled , pe care chiar nu ma asteptam sa o cante. Mai ales la bis, cand in sfarsit lumea se mai rarefiase si puteai sa te misti putin stanga-dreapta.

Adica formatia Take It Easy Hospital , din Iran. O trupa a carei muzica, indiferent daca va place sau nu, este valoroasa prin simplul fapt ca n-ar fi existat fara o serie de sacrificii din partea lor. Pentru ca, indiferent cat de greu se traieste in Ro, pentru noi e foarte simplu sa ne apucam de cantat - nu ne trebuie permise si, mai ales, nu o sa facem puscarie pentru ca avem chef sa lalaim trei coveruri pe scena de la Big Mamou.

O chestie pe care as fi vrut s-o scriu pe la inceputul saptamanii, dar de care n-am avut timp. Lame excuse. Dar hei, mai bine mai tarziu decat niciodata.

Nu stiu daca e din cauza felului meu de a fi, a varstei sau a faptului ca am crescut cu internetul in brate, dar intotdeauna mi se pare amuzant felul in care unii oameni de peste 40 si ceva de ani iau in serios tot felul de chestii de pe Twitter, FB si in general de pe Internet. Cum iau toate reply-urile, comment-urile sau alte tipuri de feedback ca pe niste chestii personale si cu care chiar merita sa-si bata capul.

Suntem o generatie de migratori. Mi-a luat mult sa inteleg asta, am crezut ca e doar un motor care ma impinge pe mine, ca poate fug eu de ceva. Dar e suficient sa ma uit in jur – stiu extrem de putini oameni pentru care Romania e suficienta, care n-au plecat sau nu planuiesc sa plece pe undeva, macar o vreme. Unii nu vor sa se mute pentru cateva luni, un an, doi, sau pentru totdeaua, ci doar umbla, cat pot ei de mult, se duc unde vad cu ochii, dincolo de vacantele all inclusive in Bulgaria si shoppingul la Viena.

Ieri mi-am luat un vinyl. N-am la ce sa-l ascult, dar l-am luat pentru ca am apucat sa-l ascult intr-un magazin mic de jazz peste care am dat accidental in peregrinarile mele prin Paris din utimele zece zile. Nu stiu daca o sa am vreodata pickup (vorba aia, bine ca mi-am luat potcoavele, ca e si calul pe aproape), dar Goin’Home o sa fie mereu pentru mine soundtrack-ul unui oras care m-a lasat cu gura cascata chiar cand credeam ca putine chestii explicit turistice ma mai pot uimi.

Acum cateva luni am facut o lucrare despre asa-numitul "long form music journalism". A inceput ca o serie de articole pe blogul foto (niste bla bla intr-o vreme in care nu prea aveam timp sa fac poze) si s-a transformat in cele din urma intr-o lucrare academica scrisa in stilul meu jurnalistic subiectiv vinovat pentru faptul ca a trebuit sa imi rescriu de doua ori lucrarea de licenta anul trecut (si numai al de sus stie ce consecinte o sa aiba asupra dizertatiei pe care n-am avut rabdare s-o scriu decat odata - nu ca i-ar fi pasat cuiva, oricum). 

Pe ideea ca "your network is your net worth", aseara am participat din nou la un eveniment de networking pentru companii organizat la BSPA (ceea ce a insemnat ca am fost unul dintre putinii norocosi care nu a trebuit sa isi care toate lucrurile de pus la stand dintr-o parte in alta a orasului, pentru ca biroul meu era la vreo zece metri departare de toata distractia).

Pentru ca evenimentul se apropie si era cazul sa anuntam si trupa de deschidere, aka Bernays Propaganda , din Macedonia. Mai multe informatii despre ei puteti afla de aici si pe la partenerii nostri media (pe care ii gasiti tot acolo).

Things they do look awful cold I hope I die before I get old Imi amintesc de o vreme, acum ceva ani, cand aveam doua probleme mari pe cap: daca ma place Popescu de la B*** si cum o sa fie cand o sa fiu mare, si o sa trebuiasca sa iau in fiecare zi decizii importante cu usurinta cu care atunci hotaram despre ce o sa scriu in revista liceului sau daca ies in oras vineri seara sau ma duc la prietena mea cea mai buna acasa si stam toata seara sa vorbim despre ce s-a mai intamplat saptamana aia prin liceu si despre cele mai bune metode de a scapa de cosuri.

In sfarsit a venit toamna. Adica, vara de fapt pentru mine s-a terminat prin iulie, dar de atunci pana acum n-a fost toamna, a fost asa, un fel de purgatoriu al anotimpurilor, un sezon nedefinibil si la care am tot incercat sa nu ma gandesc pentru ca imi producea scurtcircuite in cap. E ca si cum te-ai holba la o rosie despre care toata lumea ti-ar zice ca nu e rosie, ca e altceva. Dar nici rosia n-ar fi tocmai o rosie, ar fi rosie rezultata din combinatia unei rosii cu o vanata, deci probabil ar fi vanata. O rosie vanata despre care toata lumea iti zice ca e mar. Asta au fost ultimele doua luni. S-a inteles, da?

Nimic serios.   Pentru ca sunt intr-un moment de funny working (adica trimit si raspund la mailuri de azi dimineata, caut chestii pe net care imi imaginez ca imi vor fi utile si am impresia ca sunt super eficienta cand de fapt nu fac nimic cu adevarat), am decis ca mai bine nu-mi pierd vremea deplasandu-ma pana la birou. In plus, azi dimineata turna cu galeata. De fapt, in fiecare zi ploua, iar statul numai in lumina artificiala ma aduce pana la punctul la care cand ies din cladire trebuie sa imi tin ochii intredeschisi, ca atunci cand stau pe plaja de dimineata si ma uit inspre mare.

La inceput am crezut ca e doar vreun trend asa, de Birmingham. Mai de la tara, ma intelegeti. Ajuns si la BBC acum vreun an, ca na, e radio public, pentru toate gusturile, printr-un cantecel trist si parca prea folk pentru gustul meu, si anume The Cave de la Mumford & Sons . Cu niste armonii de voci care i-ar fi facut invidiosi si pe Bee Gees, banjos, chitari acustice, contrabas, ceva iz de gospel, soul, blues si bluegrass (intr-un cuvant, Americana ) - tot ceea ce nu ti-ai imagina pe o scena de festival englezesc, si cu un look de Backstreet Boys mai culti.

Scary shit, adica asta si mai ales asta . Imi povestea ieri cineva de la facultate despre niste jurnalisti freelanceri care organizeaza frecvent evenimente prin care se promoveaza pe sine. Un fel de Notice me! I have free tea and refreshments! Ea mi-a zis ca i se pare o idee originala. Eu i-am spus ca e o forma de disperare. Sunt alea doua degete pe care se chinuie sa le mai tina la suprafata un om care se ineaca, dar nu vrea nici in ultima clipa sa renunte la speranta ca cineva o sa il pescuiasca din gura acestei industrii muribunde care atrage inca o multime de oameni ca pe muste la bec.

Azi dimineata, pe strada, un nene cu ochelari patrati si dinti ca-n pozele de pe pachetele de tigari: Let me ask you a question. Ok. Imi dau castile jos din urechi. Do you believe in God?

Nu stiu de ce, dar dintre toate chestiile pe care sunt obisnuita sa le fac vara si care care-mi vor lipsi anul asta, dupa ce ma intorc in UK (ceea ce se va intampla peste vreo 3 saptamani, via Belgrad), insula si festivalurile sunt pe primul loc.

Nu, in caz ca va intrebati, nu exista partile 1 si 2. M-am hotarat sa fac ca George Lucas si sa incep cu partea a treia :) Pentru ca e a treia oara cand mergem cu masina din Marea Britanie pana in Romania. Prima data am fost in decembrie 2008, cand am facut revelionul la Londra, si a doua oara asta vara, cand am mers ca U2 la concert, tot in Londra.

Oh, how time flies. Parca ieri imi taram cu tata trolerele prin campus intreband in stanga si-n dreapta in ce directie e Oscott Gardens. Si ma intalneam cu colegul Dan Cevaceva, care mi-a aratat cum se descuie usile si nu am mai vorbit niciodata de atunci.

Zilele astea am tot trecut prin niste momente care m-au facut sa ma simt ca o potaie tomberonista in mijlocul unei expozitii de caini de rasa. Si prin asta nu vreau sa spun decat ca am asa o senzatie ca de civilizatiile astea evoluate din vest o sa se aleaga praful cu mult timp inainte ca est-europenii, chinezii si gandacii sa-si reimparta planeta pentru ca restul lumii a disparut, nu de vreo epidemie, razboi sau gaura in stratul de ozon, ci pur si simplu din prostie.

Doar ce-am descoperit chestia asta, probabil la vremea ei o fi circulat pe net, asa ca daca ati vazut-o acum trei ani, ma scuzati. Pentru mine a fost educativa, desi mi-a fost greu sa ma uit pana la sfarsit. La un moment dat simteam jena omului de parca as fi fost de fata. Serios, interviul asta produce disconfort.

Primul club in care am mers vreodata in Bucuresti a fost Utopia. Imi amintesc si acum ca eram cu fostii mei colegi de trupa si mi-am comandat un whiskey cu Cola, intr-o tentativa esuata de a parea macar de varsta pe care o am acum, nu de aia pe care o aveam atunci. Eram innebunita dupa concertele alea mici, de club, si ma duceam la intamplare, la orice trupa nimeream, pana am ajuns sa le stiu pe toate, sa le stiu versurile cantecelor si obiceiurile de pe scena.

Am inceput articolul asta de trei ori. Prima data am plecat de la ideea ca statutul unui intern intr-o companie este, prin partea asta a lumii, o chestie foarte bine definita. Era prea general. A doua oara am incercat sa explic ca eu habar nu am ce e ala internship, pentru ca atunci cand nu aveam experienta am muncit pe moca din simpla fericire de a sti ca sunt publicata, niciodata motivata de nevoia de a obtine experienta si alte chestii specific studentesti. Ganditul asta mecanic e total ineficient, vad asta la fosti colegi care pedaleaza in gol pentru ca au incercat doar sa bifeze casuta aia cu experienta, fara sa inteleag ca, dincolo de asta, daca nu ramai cu ceva din ce faci, e ca si cum ti-ai trage o fusta peste parul de pe picioare (scuzati comparatia).

Nimic serios. Deci da. Am vazut si ultimul episod din ER. L-am tot amanat vreo doua saptamani, cum am facut si cu ultimele episoade din X-Files. Nu-mi plac finalurile serialelor, cand se termina ma simt ca si cum as afla ca ciocolata mea preferata nu se mai fabrica, asa ca prefer sa o tin pe ultima in frigider pana mai are putin si expira si dupa aia o mananc cu nostalgie si tristete fata de vremurile bune.

Bineinteles ca, dupa luni si luni de reflectie si meditatie, 15 sezoane din ER (minus ultimul episod, ii dedic un post special cand il vad) si multa scoala – culmea, fara sa ma duc la cursuri, ca n-am decat niste tutoriale anemice - nu m-am putut abtine. M-am intors la regimul meu de viata preferat, pe reteta blestemat ceasul - trezit - lucrat - dormit in autobuz - lucrat pe genunchi in masina - lucrat in orice loc unde pot sa fur wireless - mancat junk food - uitat la un episod dintr-un serial oarecare (acum sunt intr-o faza cu Cheers , cine ar fi crezut ca Ted Danson chiar a fost sexy pe vremuri) – dormit in perfecta armonie cu patul si urlatorii de la 3 dimineata. Se pare ca asa sunt cablata – cand n-am nimic de facut o iau razna si imi caut ceva de facut, altfel ma simt vinovata ca stau degeaba. Si la cati bani dau aici, sa fiu a naibii daca o sa ma simt vinovata de asa ceva.

My boxer shorts have my name and it says Raymond.* Intotdeauna mi s-a parut fascinant aici felul in care lumea nu se cearta. Ai o problema cu cineva? Te duci si ii zici, extrem de politicos, ce problema ai. Poti sa fii sarcastic, se accepta. Dar nu agresiv, chiar dacaiti vine sa-i scoti ochii aluia si sa-i infigi intr-un pix in semn de victorie.

In care fac reclama unor productii mai savante marca Unchiu Jebediah, pe subiectul long form (music) journalism si online vs. print: The narrative princess and the online ogre   Part one: Long story short?   Part two: The perfect match Part three:  The paint job Why do people read online news? Si, in anticiparea zilei mele de nastere, sau daca pur si simplu aveti chef sa-mi faceti un cadou si nu stiti ce, incercati varianta asta sau asta :)

Iau de-a gata toate oportunitatile pe care le au. Ba mai mult, se plang in continuu si traiesc cu impresia ca totul li se cuvine. Cand sunt studenti, nu iau nimic in serios, viata li se pare o gluma si le e totuna daca ajung sa lucreze la Tesco sau Microsoft. Oricum facultatea ii impinge de la spate, si de foame nu mor, orice ar fi. De ce sa se oboseasca sa invete?

In uichendul asta am fost intr-un trip care mi-a amintit de vremurile bune, cand plecam in Grecia vineri seara la 6, doar cu harta in brate si costumul de baie sub scaunul de la masina. N-a fost nici pe departe atat de exotic, dar mi-am dat seama ca, desi Marea Britanie pare al dracului de stearsa si banala la prima vedere, daca stii unde sa te duci, dai peste tot felul de mici bijuterii ascunse bine in spatele boschetilor si campurilor de pe marginea autostrazii.

De la Chris Rea , evident. Si stiu ca l-ati vazut deja in Ro si de o luna se tot scrie si se vorbeste despre el. Dar e muzica tineretii mele (adica aveam vreo 7-8 ani cand ai mei ascultau Espresso Logic si Auberge in masina) si unul dintre oamenii aia fara fata cu care am crescut.

Pentru ca era vineri dimineata, eram mahmura si ma simteam de parca ma lovise autobuzul, recunosc ca mi-a fost cam greu sa ma urnesc. Cred ca singurul motiv pentru care m-am dat jos din pat - si am citit cateva chestii prin feed reader ca sa ma trezesc, dar nu-mi amintesc decat un articol despre sobolanii din New York - a fost ca imi cumparasem deja bilet si 8 lire nu-s de aruncat pe aici.

Pentru ca la intrare stateau postate doua gorile care ne-au cerut pasapoartele. Aveam toti permise de conducere sau buletine (ori echivalentele lor). Nici n-au vrut sa se uite. Pasaport sau act de identitate englezesc, altfel ne gasim alt loc de baut.

Nu ma intelegeti gresit. Nu sunt mare schioare. Ba chiar anul trecut, in Austria, m-am trantit in mijlocul partiei si am inceput sa urlu ca un drac pana a venit un nene sa ma intrebe daca nu vreau sa ma duca el cu masina pana jos. I-am zis ca da, mi-am urcat schiurile in portbagaj si mi-am jurat ca eu nu mai urc in varful muntelui decat ca sa admir peisajul.

Şi dacă tot îmi spun păcatele până la capăt, trebuie să ştiţi că, pe lângă o ucigaşă de balene şi pinguini, sunt şi o legumă de canapea. Activitatea mea preferată: uitatul la seriale în timp ce beau Cola, mănânc floricele şi batoane de ciocolată. După o masă copioasă cu cartofi prajiţi şi muşchi afumat făcut în tigaie. Şi zău dacă am idee câte calorii au toate astea, deşi bănuiesc că numărul are cel puţin patru cifre.

Când eram mică, tata avea o vorbă: Mă, ce-i cu toate luminile astea aprinse? Pentru mine şi frate-miu, factura la curent era ultima dintre grijile de pe lume, imediat după cine iese preşedinte şi dacă mai e sau nu Geani paznic la banca de la parter (asta era important, pentru că Geani ne dădea apă când ieşeam afară, ca să nu mai trebuiască să urcăm două etaje până în casă, şi ne lăsa să ne parcăm bicicletele la el în teritoriu).

Si uite asa m-am intors pe insulita asta unde, cand iese soarele, crezi ca o s-o iei razna ca aia din Caderea Noptii cand, v-ati prins, se face noapte. Am aterizat (de data asta fara probleme organizatorice ) acum vreo 3 saptamani, ce-i drept. Dar - stiu, pare de necrezut - chiar am avut chestii de facut (iuhu!).