Treceți la conținutul principal

Babylon 5. Nu ma intrebati de ce

Atentie! Post lung si probabil vag interesant doar pentru vreo doi cititori. Deci, nimic serios.

In primul rand, mie intotdeauna mi-au placut povestile. Indiferent ca a fost vorba de Nils Holgersson sau de romanele lui Dumas sau de kilele de sci fi pe care le ingurgitam in liceu in loc sa citesc Ion si Morometii. N-am fost niciodata un fan al realismului, nici in literatura, nici in film, iar filosofia mea a fost simpla: realitatea e oricum o chestie de care ma lovesc zilnic. Ori pentru mine, motivul principal pentru care citesc si ma uit la filme e escapist – nu pentru ca as vrea sa ma fac mai desteapta, sa inteleg lumea mai bine, sau pentru vreo revelatie existentiala. Astea se intampla indiferent la ce te uiti sau ce citesti – dar pana la urma, tot fuga de realitate ma motiveaza. May as well embrace it, am zis.

In al doilea rand, in ultima vreme am o pasiune pentru seriale din anii ‘80 si ‘90. In ultima vreme adica de vreo 2-3 ani. Pentru ca sunt diferite de ce se face azi, nu doar prin tehnica, ci prin felul in care sunt construite personajele si povestile. Sunt multe de zis aici, sa spunem deocamdata ca imi place felul ala direct si simplu in care se desfasoara ploturile, fara prea multe subtilitati scenaristice, fara vreun efort de a ocoli amalgamul ala de clisee care au intrat deja in cultura populara si de care fac misto parodiile zilelor noastre. Imi plac accentele proaste si felul in care the good guys were the good guys si gata.


Walter Koenig (za eeeevil Bester), cu accent stupid, in Bring'Em Back Alive, din '82. 3 in 1, superoferta

Si asa ajungem la subiectul de azi. Acum cateva luni spuneam ca am inceput sa revad Babylon 5, de care am fost total indragostita pe la vreo 12 ani. Mi-a luat cam doua luni sa trec de sezonul 1 pentru ca Sinclair imi statea dupa ceafa si pana m-am prins ca story arc-ul se intinde pe toate cele cinci sezoane aveam impresia ca ma uit la un rip off dupa Star Trek. Singurul motiv pentru care am continuat au fost amintirile mele din copilarie, care imi spuneau ca sigur e ceva acolo care merita urmarit. Si asa a fost. Urmatoarele 4 sezoane le-am vazut ca pe Galactica, in portii mari si dese.

Babylon 5 e ‘90s at their best. Avem de toate: umeri lati, bretoane, chokers, poveste cu morala. Daca vrei un minim de verosimilitate, mai bine te lasi de la inceput. De fapt, ca sa poti sa-l intelegi de-adevaratelea nu trebuie sa ai niciun fel de pretentii de genul asta, trebuie sa accepti ca extraterestrii vorbesc engleza cu accent britanic si ca sunt diferiti fizic de oameni numai prin felul in care isi tin parul.

De la inceput la sfarsit, povestea din Babylon 5 e, pe de o parte, de un romantism ieftin care limiteaza complet evolutia personajelor principale, eroi pozitivi prin excelenta, iar pe de alta parte, de o profunzime care da nastere unor personaje secundare incredibile. Pur si simplu, de la scena la scena, treci de la dialoguri profunde la situatii care te fac sa-ti tragi singur palme, sau mai bine sa te faci ca nu le-ai vazut ca sa-l scutesti pe scenarist de jena. Parca e scris de un tip cu dubla personalitate. Cand e bun, Babylon 5 e bun. Cand e prost, e ingrozitor.

Pe rand, de ce mi-a amintit: de desenele animate de sambata dimineata sau de Star Trek TNG in primele doua sezoane (n-o sa uit niciodata episodul cand i-au facut felul lui Yar si n-au gasit o metoda mai buna decat printr-o creatura indefinibila, o combinatie de asfalt topit cu o geaca de piele proaspat vopsita, si fara niciun alt scop declarat decat de a “face rau”, asa, randomly, cuz it’s fun.). Apoi, scenele din sezonul 3 si 4 de pe Centauri Prime sunt ca niste mici piese de teatru, si ca decoruri, si ca scriitura, si ca interpretare. De altfel, Peter Jurasik e actor de teatru si chestia asta s-a simtit foarte tare in personajul lui, unul dintre cele mai complexe din serial.

Iar preferatul meu, episodul cu interogatoriul lui Sheridan, tot din sezonul 4 (astea doua sunt cam cele mai bune) mi s-a parut un soi de tribut 1984. Luati de-aici o portie mica:



La fel de haotic scrise sunt si personajele. Londo si G’Kar sunt, pe cat de extraterestri, pe atat de umani, si fac o pereche fantastica. Nu stiu daca meritul e al actorilor sau al scriitorilor – dar astia doi sunt probabil cele mai bine construite personaje de serial peste care am dat pana acum. In schimb echipajul si ceilalti extraterestri au profunzimea unor capace de bere. Ba mai rau, Delenn este initial, prin sezonul 1, un personaj interesant si cu potential, o extraterestra care tot timpul da senzatia ca stie mai mult decat spune si ca are raspuns la orice si rabdare de fier, dar ii dau la cap prin sezonul 3 cand o combina cu Sheridan si o transforma intr-o nevasta plangacioasa care se plimba prin apartamentele regale in papuci si trimite bezele. De altfel, sunt sigura ca undeva in lumea exista un Juan Carlos si o Clemencita care ii urasc p-astia doi ca le-au furat telenovela.

Dar chestia cu adevarat misto este ca toata combinatia asta e, pana la urma, castigatoare. Personajele unidimensionale sunt cele care te trag in poveste initial – pentru ca toti vrem niste eroi perfecti, care castiga in final cu onoarea, bunatatea si curajul lor. Dar asta ar tine vreo 3 minute daca n-ar veni din urma povesti precum cea a razboiului dintre narni si centauri si personaje ca Londo si G’Kar, doi eroi tragici care pornesc ca dusmani de moarte:



Si devin de nedespartit:



Pur si simplu, povestea asta e un basm, si trebuie sa fii indulgent cu ciudateniile ei. Merita sa o urmaresti pana la sfarsit, chiar daca incepe greu si se termina la fel de greu (in ultimele 3-4 episoade toata lumea lumea isi ia la revedere pana la exasperare si fiecare dispare din poveste pe rand – chestie care nu m-a deranjat, cred ca toate serialele cu multe sezoane ar trebui sa le dea ocazia fanilor sa-si ia la revedere). Plotul e foarte alambicat, desi pus in niste termeni simpli (precum umbrele, o rasa extraterestra evoluata despre care nu stim decat ca scoate capul la fiecare o mie de ani si le mai trage cate o bataie celorlalti – aici tre sa adaug ca m-a fascinat felul in care au rotunjit toate perioadele de timp, mi-a amintit tot de basm, de numerele magice). Si pentru ca e alambicat te astepti mereu s-o dea din bara, sa nu lamureasca ceva, sa bage sub pres diverse, cum se intampla in Stargate SG1, cand jumate din tehnologiile peste care dadeau aia dispareau misterios in episoadele in care ar fi fost utile. Nu se intampla asta. Nu te lasa cu intrebari, iti explica tot, tot, tot. Ok, mai putin la sfarsit, e o chestie care nu se lamureste, dar nu sunt inca sigura daca chiar asa e sau mi-a scapat mie ceva.

Toata lumea a comparat initial Babylon 5 cu Deep Space Nine, dar cum sincer n-am reusit sa depasesc TNG, eu l-am comparat mereu cu Galactica, pentru ca mi-a placut cam la fel de mult. Galactica e mult mai hardcore, si are pretentii mari de credibilitate si exactitate, e un monolit – scriitura constanta, personaje solide - de-asta cand o da in bara, simti imediat. In Babylon 5, treci peste toate balariile, te inveti cu momentele stupide si dialogurile scrise de nepotul de 6 ani al scenaristului cand unchiul era ocupat cu lucy in the sky with diamonds, ca sa aiba material pentru momentele geniale, te bucuri cu ei cand castiga, storci o lacrima la sfarsit, si nu mai pui atatea intrebari. Pentru ca, de la inceput, stii ca e doar o poveste. And you know how I like a good story.

PS: Ce-ar mai fi de adaugat este ca atunci cand aveam 12 ani, dupa ce am vazut serialul asta (il dadeau pe ProTV in timpul saptamanii pe la 1 dupa-masa, si eram in vacanta de vara) m-am decis sa scriu un roman SF. A fost prima mea tentativa de genul asta. Produsul final a avut 60 si ceva de pagini scrise cu Times New Roman de 12 la un rand. Putin mai mare decat lucrarea mea de licenta. Deh, energia si elanul tineretii.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.

Cum am schiat pe ploaie

Nu ma intelegeti gresit. Nu sunt mare schioare. Ba chiar anul trecut, in Austria, m-am trantit in mijlocul partiei si am inceput sa urlu ca un drac pana a venit un nene sa ma intrebe daca nu vreau sa ma duca el cu masina pana jos. I-am zis ca da, mi-am urcat schiurile in portbagaj si mi-am jurat ca eu nu mai urc in varful muntelui decat ca sa admir peisajul.