Treceți la conținutul principal

Confesiunile unei ucigase de balene (III)

My boxer shorts have my name and it says Raymond.*

Intotdeauna mi s-a parut fascinant aici felul in care lumea nu se cearta. Ai o problema cu cineva? Te duci si ii zici, extrem de politicos, ce problema ai. Poti sa fii sarcastic, se accepta. Dar nu agresiv, chiar dacaiti vine sa-i scoti ochii aluia si sa-i infigi intr-un pix in semn de victorie.

Eu n-am fost niciodata o persoana prea agresiva si mereu ma simt intimidata cand ma cert cu cineva care urla la mine. Ma fac mica si nu mai zic nimic, dupa aia imi vars dracii pe primul nefericit care se nimereste in fata mea. N-o sa uit niciodata - cand plecam de la secretariat de la facultate o tineam in blesteme ore intregi dupa aia. Dar in fata ţaţelor cu stampila n-am ridicat vocea niciodata. Culmea, ce m-a facut intotdeauna sa explodez in urlete a fost tocmai neagresivitatea altora, sau sarcasmul. Cand eu urlu, cineva care ma ignora sau face misto de mine e echivalentul unui incendiu in camara cu dinamita.

Si totusi, in ultimul timp, si asta s-a schimbat. Imi dau seama, dupa 8 luni de stat in apartamentul asta, ca noi nu ne-am certat niciodata. 7 oameni, din 7 tari diferite. Mi se pare mai nesanatos ca 8 luni de mancat la McDonald's. Pentru ca devii, spunea Meg Ryan intr-un film de femei, rotten, rotten, rotten

***

De cateva luni, in schimb, port un razboi psihologic bun de studiat in manuale cu una din colegele mele. Ce face ea? Cracaneaza la maxim geamurile de pe hol si din bucatarie, in fiecare zi, non-stop, pentru ca are impresia ca vine fum de tigara de sub usa unicului om care fumeaza masiv la el in dormitor (sunt camere de fumatori, sa ne intelegem). Eu ma duc si le inchid pentru ca fumul de tigara e doar in capul ei si afara sunt 6 grade. Ea vine si le deschide din nou. Si tot asa, pana cand eu ii las cate un bilet in care o intreb daca avem un cadavru ingropat sub podea de trebuie sa deschida tot timpul geamurile.

Ca un Rainman al curateniei, colega spala vasele imediat ce se murdaresc. Vasele tuturor. Nici macar nu apuci sa le arunci in chiveta, ca si apare, isi trage manusile de cauciuc si spala cu spor. De parca are radar si o alarma in dormitor care se declanseaza cand se schimba presiunea in chiuveta. Sterge dulapurile. Spala pe jos. Spala prajitorul de paine. Cuptorul cu microunde. Aseaza condimentele si cutiile de ceai alfabetic si pe dimensiuni. Bucataria noastra, arata, in orice moment al zilei, ca si cum nu ar fi folosita deloc. I-am zis sa se caute de OCD si a zic ca stie ca e dusa, dar ca pur si simplu o scoate din minti sa stie ca e dezordine.

Acum stiu ca ar trebui sa respir usurata si sa zic, ce bine ca e cineva care spala si nu se plange, dar sincer, ma enerveaza atat de tare, incat am inceput sa imi car vasele in dormitor si sa le fac teanc pana am timp sa le spal, numai ca sa nu mi le spele ea. Am senzatia ca stau iar in gazda, cu o gazda pasiv-agresiva care imi blesteama zilele pe sub mustati de fiecare data cand gaseste in chiuveta o farfurie care e acolo de mai mult de zece minute.

Simt ca atunci cand spala vasele altora simte un impuls interior caruia nu ii poate rezista, dar pe care il uraste, si, pentru ca singurul mod prin care il poate evita este sa nu existe vase murdare in chiuveta, ne uraste pe toti pentru ca le lasam acolo.

Ba mai mult, le strange si le baga in dulap. Mereu. Nicio furculita nu sta in suport, pe chiuveta. Niciodata. Cand vreau sa mananc, trebuie sa scot vasele din dulap numai din fundul teancului, ca alea de deasupra sunt mereu ude.

Si da, eu imi spal vasele. Doar ca uneori vrei sa le speli dupa ce mananci, nu inainte, ca sa nu declansezi alarma si sa o deranjezi pe colega de la telenovelele ei italiene. Of, unde e frigiderul ala pitic din camin unde aruncam tenacuri de vase pana nu mai aveam in ce sa mancam.

Acum ma scuzati. Trebuie sa ma duc sa inchid geamul pe hol.
_____

*de-aici

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

The Times They Are a-Changin'

Ca toată lumea care, în prima săptămână din ianuarie, manâncă sănătos, aleargă, citește, începe un caiet nou la matematică și scrie frumos pe prima pagină, nici eu nu m-am putut abține să nu iau 534 de decizii în urma cărora o să fiu în sfârșit omul perfect. E ceva la luna ianuarie care te face să crezi că ai primit o nouă șansă de a te pune la punct cu diverse lucruri, la fel cum luna decembrie îți permite lejer sentimentul că oricum n-are sens să-ți mai bați capul, că oricum se termină anul. Ca și cum următorul ianuarie ar fi așa, undeva pe alt plan existențial.

În fine, teoria mea e că înainte de a te gândi la ce vrei e sănătos să faci întâi un pas înapoi. Să vezi ce ai învățat din lucrurile prin care ai trecut. Asta am făcut și noi la studio, ne-am pus la masă în ultima zi de lucru din decembrie și am făcut o listă cu ce-am făcut bine și ce-am făcut prost în 2012, ca să ne dăm seama ce e cazul să schimbăm (sau nu) în 2013.

Partea interesanta e ca a fost mai simplu la studio, ca s…

Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.
Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratu…

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…