Uncle Jebediah's Magic Cart

Prolog: şi cel mai mic dintre cei mai mari visează doar că visele lui sunt alb-negru şi nu-i vina lui că nici somnul nu îl poate cuprinde el suferă nu pentru că nu se poate ridica pe vârfuri până la cer ci pentru că ăia trebuie să îşi lase capul jos pentru a-l privi şi se strâmbă fiindcă lor nu le place să li se lipească de pantof ca o gumă de mestecat fără gust 1. căderea căderilor în faţa oglinzii îmi contemplu albul şi galbenul feţei sunt doar o aripă atât de uşor invizibil delicatul blond pierdut în visări la fereastră (cincizeci de vodcă and counti ng) dedesubtul meu e abur tălpile mele sunt reci pământul fierbinte şi mic şi felii i`m larger than life 2. tu, diafano, care stai sprijinită de toc nu-i nevoie să-mi spui te cunosc ţi-am întors de-atâtea ori pielea pe dos tu vrei în turnul tău de fildeş să mă pescuieşti din nou cu pletele tale nu dormi pe mine dormi mai bine pe cioburile oglinzii tale sparte 3. cumplit de cald în fantasia oamenii de ceară se topesc doi câte doi câte do

Am fost rugat să aştept douăzeci şi opt de minute. După acest timp puteam în sfârşit să plec din gara aia blestemată, spre o destinaţie pe care încă nu o cunoşteam. Imediat ce am primit vestea, m-am aşezat din nou la locul meu pe bancă; nu eram nerăbdător. După ce aştepţi ere întregi fără să ştii exact ce anume şi dacă va veni vreodată, încă douăzeci şi opt de minute contează prea puţin. M-am uitat în jurul meu. Se schimbaseră multe lucruri de când privisem ultima dată. Pentru că, după primele milioane de ani de aşteptare, încetezi să te mai uiţi în jur. Nici corpul nu ţi-l mai poţi muta de pe bancă decât cu greu. Devii una cu ea. Stâlpul din faţa mea când a apărut? Cred că nu eram atent când a fost construit. De fapt, sunt mai multe şiruri de astfel de stâlpi. Mai sunt vreo câteva bănci noi, pereţii parcă au altă culoare… Dar, în ansamblu, imaginea e aceeaşi. Oameni care alergă pe scări, sau sar în trenuri, unii cu bagajele după ei, alţii goi şi săraci… pereţi reci, înalţi… sirenele

- Incredibil cât de mult noroi este pe strada asta. De câte ori se topeşte zăpada devine aproape imposibil să mai ieşi din casă. Doamnă Lin, te rog, ai grijă pe unde calci, altfel va trebui să fac din nou curăţenie, şi doar abia am terminat. Alexis sări peste un lac în miniatură care se formase exact în mijlocul trotuarului şi se strâmbă nemulţumită. - Doamnă Lin, ai călcat în ea! Ţi-am zis să ai grijă… Uite magazinul, continuă ea. Hai să facem câteva cumpărături. Înăuntru era o căldură îmbietoare, dar Alexis se opri în uşă pentru a-şi scutura ghetele înainte de a intra. Un om înalt, blond şi roşu la faţă se ivi de după tejghea. - Alexis! Ce bine îmi pare să te revăd! Cu ce te pot ajuta? - Cu nimic deocamdată, zâmbi Alexis. Trebuie să mă plimb printre rafturi ca să mă pot decide. - Ca de obicei, zâmbi bărbatul. Alexis îi întoarse zâmbetul cordial după care, apucând un coş, se pierdu printre rafturi, cercetând cu atenţie tot ceea ce vedea şi încercând să îşi amintească ce av

Balansoarul scârţâia a bătrâneţe şi a moarte pe veranda galbenă, dar nu era nimeni în el. Nici bătrânul, nici nevasta lui, nici măcar pisica nu puteau suporta căldura apăsătoare, în ciuda vântului uscat care făcea frunzele plopilor de pe marginea drumului să se lovească între ele cu zgomotul unei ploi răcoritoare, dar inexistente. În casă, bătrânii se închideau amândoi pe întuneric, cu jaluzelele trase, ea întinsă pe pat cu un braţ îndoit deasupra frunţii şi ochii închişi, iar el într-un scaun vechi, cu spătarul înalt, de care însă nu se sprijinea, spatele fiindu-i prea îndoit pentru asta. Nu-şi mai vorbeau de mult; de fapt nu ştiau dacă mai pot să vorbească, nici un sunet nu se mai născuse din corzile lor vocale de ani întregi. Cei câţiva dinţi pe care îi mai aveau şi limba erau folosiţi doar pentru a molfăi resturile de mâncare pe care le primeau din când în când de la oamenii din satul apropiat şi pe care le împărţeau frăţeşte cu pisica. Ambii erau aproape orbi, nu vedeau decât