Treceți la conținutul principal

Confesiunile unei ucigase de balene (4) - Despre potai si bichoni

Zilele astea am tot trecut prin niste momente care m-au facut sa ma simt ca o potaie tomberonista in mijlocul unei expozitii de caini de rasa. Si prin asta nu vreau sa spun decat ca am asa o senzatie ca de civilizatiile astea evoluate din vest o sa se aleaga praful cu mult timp inainte ca est-europenii, chinezii si gandacii sa-si reimparta planeta pentru ca restul lumii a disparut, nu de vreo epidemie, razboi sau gaura in stratul de ozon, ci pur si simplu din prostie.

Iar cand spun prostie ma refer la tipul asta special care nu e genetic (daca nu te duce capul, nu te duce, asta e, pe cine sa dai vina?). La ignoranta aia asumata, refuzul de a gandi, chiar daca ai cu ce. Pentru ca ti-e lene si pentru ca statul a inventat oricum cateva vagoane de legi facute special pentru oameni ca tine, ca tu sa nu trebuiasca sa procesezi nimic. Sa stai opt ore la birou fara sa te agiti deloc, pentru ca fiecare decizie pe care o iei exista deja intr-o baza de date.

Pentru oamenii astia, orice informatie primesc intra prin usa A, B sau C. Daca nu se incadreaza, o ignora. Nu vor sa aiba de-a face cu ea. Ca taranul cu girafa: "Animalul asta nu exista!"

Sunt convinsa ca genul asta de indobitocire maxima are avantajele lui. O tara plina de functionari care refuza sa gandeasca garanteaza respectarea regulilor pana la cel mai mic detaliu. De exemplu, cand am fost la interviul pentru NIN, am ajuns cu jumatate de ora mai devreme. Am intrat in cladire, intr-o sala mare, goala, plina de mese si de scaune. Mi s-a atras atentia ca am ajuns prea devreme. Am zis da, stiu, o sa iau un loc si astept. Functionara a dat din cap:

Nu poti sa iei loc. Trebuie sa astepti afara. 

M-am uitat afara. Ploua si erau vreo 15 grade, intr-un cartier de case, fara speranta vreunei bodegi unde sa beau o cafea juma de ora. 

Pai... ploua. Si scaunele astea pentru ce sunt?

Imi pare rau, scaunele sunt pentru oameni care vin sa completeze formulare.

Dar sunt goale! Nu e nimeni aici! Ce rau fac daca stau si eu jos? Afara ploua!

Astea sunt regulile. Daca te las pe tine toata lumea o sa vina si o sa stea jos aici. 

M-am uitat imprejur. Erau doi oameni afara, murati bine, dardaind de frig la intrare. N-am avut ce sa fac decat sa astept afara, sub un pom, sprijinita de un gard, pana la fix, in timp ce scaunele alea stateau goale si functionara statea la caldurica, pe un scaun moale, si expedia oameni afara.

La inceput mi s-a parut pur si simplu rautate - si nevoia de a-ti manifesta superioritatea fata de toti oamenii aia veniti la Job Center Plus pentru ca nu au un job sau pentru ca sunt imigranti. Deci o gasca de ratati, din perspectiva ei. Dupa aia mi-am dat seama ca ea pur si simplu refuza sa proceseze o informatie aditionala, care nu se incadra pe nicaieri prin sistem: ploaia. Creierul ei nu stia ce sa faca in situatia aia si ii era si cam lene sa se chinuie. Dar angajatorii ei stiau ca ea nu va reinterpreta niciodata regulile, ceea ce va duce la bunul mers al institutiei.

Ma gandesc ca in Romania multe belele vin tocmai de la obiceiul asta de a reinterpreta regulile, dar dupa aia imi dau seama ca treaba asta a fost doar consecinta instinctului de supravietuire. Pentru ca oamenii astia efectiv nu inteleg niste chestii elementare pentru ca niciodata nu au avut nevoie de ele. Confortul si inertia i-au cretinizat intr-un hal care ma sperie.

Imi caut un apartament. Sun la agentii sa aranjez vizionari. Unul imi zice ca apartamentul e disponibil doar dupa 15 iulie. Zic, nicio problema, atunci il vreau si eu. Pai nu, ca nu prea putem sa dam de proprietar acum, mai bine mai reveniti in doua saptamani. Pai plec din tara. Ei, asta e atunci, nu putem acum sa ne chinuim sa dam de proprietar, mai e pana la 15 iulie... 

Sun la alta agentie si incerc sa stabilesc o vizionare pentru vineri dupa-amiaza. Aaaaa, nu se poate, nu lucram vineri dupa-amiaza. Da, dar nu am cand in alta zi, doar in uichend. Nuuu, in niciun caz, nu facem vizionari in uichend. Cel mai devreme putem luni dupa 12. 

Am mai dat inca vreo 4 - 5 telefoane si nu am reusit sa stabilesc decat 2 vizionari. Restul, numai abureli. Ca nu putem acum, ca tre sa sunam pe nustiucine si sa ne spuna nustiuce, ca revenim cu un telefon. M-a sunat o singura agentie, care a anulat dupa aia vizionarea pentru ca apartamentul s-a dat. Si gata, nu a tinut sa-mi arate vreo alta oferta sau ceva.

In Ro, cautatul unui apartament inseamna 2, maxim 3 telefoane. Dupa aia nu mai scapam de ei. Sigur, s-a dat acela pe care il voiati, dar am unul excelent tot in Panduri, nu vreti sa il vedeti? Sigur, sambata e perfect. In traducere: Eu tot ce vreau sa fac e sa-mi vand marfa. Ca asta e jobul meu. Primeam telefoane de la agentii si la 2-3 saptamani dupa ce deja gasisem ce cautam. Aici am avut impresia ca ii deranjam, ca nu era treaba lor sa vorbeasca cu mine la telefon.

Si totusi toata lumea e panicata ca e criza. Criza a ajuns un cuvant la fel de demonetizat ca arta. Sau urban. E ceva asa, universal. Te doare capul? De la criza, stresul asta te omoara. Nu reusesti sa dai apartamentele? E clar de la criza. Oamenii nu mai inchiriaza ca n-au bani. Nu ca esti tu bou si habar nu ai ce inseamna sa te strofoci pentru o leafa de rahat, si sa stii ca daca nu-ti faci treaba, zbori. Tu esti calm. Daca te dau afara ii dai in judecata. Jumatate din regulile tampite ale tarii asteia pornesc din obsesia oamenilor de a nu fi dati in judecata. Si in plus, e criza. Ca asa zice la televizor.

Acum inteleg de unde se trage disperarea lor. Ei nu stiu ce inseamna sa supravietuiesti, iar pierderea confortului de zi cu zi e o drama, o tragedie, dar nu e suficienta pentru a le schimba obiceiurile, pentru a-i scoate din inertia societatii evoluate care isi permite sa-si plateasca forta de munca pentru o saptamana de lucru care incepe luni la 12 si se termina vineri la 12.

De exemplu, eu nu primesc mailuri in afara perioadei asteia. Vineri dupa 12 nimeni nu mai face nimic. Poti sa mori, si cred ca nici ambulanta nu vine dupa tine. Gata, e uichend, tragem obloanele, inchidem magazinele, o mai frecam pana la 4 pe banii patronului/statului, si acasa, ca pierdem meciul. Si spre deosebire de Romania, unde o parte din comportamentul asta e identificabil la angajatii platiti de stat, aici aceeasi atitudine o au si cei din sectorul privat. Adica pe patron nu il doare la basca, dar el nu pricepe de ce nu mai are clienti in vremurile astea grele si nu stie decat ca e criza. Nu se gandeste ca poate ceva ceva schimbari trebuie facute pe la el prin ograda.

Si cand ma gandesc ca tot articolul asta a pornit de la un moment in care mi-a sarit tandara pe oamenii care nu raspund la telefon si la mail, si dupa care alergi ca dupa muste, si al caror unic pretext e "n-am avut timp". Pentru ca e criza, presupun.

Comentarii

Oana a spus…
:) Cred ca asta e socul oricarui roman cand ajunge aici.. eu m-am lovit de tampenii de genu asta in fiecare zi in ultimul an. De la pus net in casa, la contul in banca, la apartament, la simplu bilet de autobuz... daca NU indeplinesti complet toate criteriile, englezii se pierd si nu ai nici o sansa sa-ti rezolvi problema decat (poate) dupa ce cheama 3 "managers".
Funny example: Perry Barr cafeteria... vreau doar pui, fara cartofi...nu se poate ca asa e meniul... nu-i nimic, platesc complet da nu vreau cartofii... nu ca sunt obligata sa ti-i dau... dar NU ii vreau... stai asa sa-mi chem managerul... aaaaaaa!!!! lasa nenoroitii aia de cartofi pe tava :)
Si usor usor incepi ca tu romanu nervos si hotarat sa devii o leguma care spune "sory" si "thank you" din 5 in 5 min :)
Ioana a spus…
:)) stiu, cantina fenomenala din baker building - am patit si eu chestia cu puiul :)

pana la urma, nici sa te certi cu ei nu poti, ca se uita la tine cu ochii aia goi, de te si simti prost sa le mai zici ceva...

Postări populare de pe acest blog

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.