Treceți la conținutul principal

In Wales cu Mick Edwards

In uichendul asta am fost intr-un trip care mi-a amintit de vremurile bune, cand plecam in Grecia vineri seara la 6, doar cu harta in brate si costumul de baie sub scaunul de la masina. N-a fost nici pe departe atat de exotic, dar mi-am dat seama ca, desi Marea Britanie pare al dracului de stearsa si banala la prima vedere, daca stii unde sa te duci, dai peste tot felul de mici bijuterii ascunse bine in spatele boschetilor si campurilor de pe marginea autostrazii.
Prima oprire a fost in Barmouth, in vestul Tarii Galilor, un orasel de pe coasta, asezat intre mare si munti, unde casele sunt cocotate pe versanti. Era sambata dupa-amiaza, oamenii iesisera la plimbat terrierii pe plaja lata de vreo suta de metri. Multi mancau fish & chips pe bancile de pe faleza sau din picioare. Era multa liniste, asa cum e in toate oraselele britanice de pe coasta, si senzatia ca oamenii aia traiesc in alta lume. Ne-a fost greu sa ne urnim de acolo.

Ne-am oprit din nou in Porthmadog, un alt orasel linistit si cu barci, apoi am traversat o mica parte din Snowdonia (un parc natural cu munti la fel de pitici ca cei din Scotia, dar mai putin rotunzi, arata ca niste Alpi in miniatura). In final am trecut podul Menai (am trecut chiar pe langa Llanfairpwllgwyngyllgogerychwyrndrobwllllantysiliogogogoch - pe harta sunt date doar primele 20 de litere) si am ajuns in insula Anglesey.



Acolo am incercat sa ne gasim un loc de dormit in Beaumaris, un orasel ceva mai populat de turisti decat ce vazusem pana atunci. Din pacate, cea mai ieftina camera de doua persoane, la un hotel de doua stele, era 70 de lire, asa ca nici n-am stat pe ganduri. Am taiat-o inspre Llandudno, ca sa vedem unde s-a nascut Alice in Tara Minunilor.

Llandudno mi s-a parut suprarealist, pur si simplu. Ai senzatia ca ai nimerit intr-un loc unde timpul nu trece, care a ramas inghetat intr-o epoca nedefinita. Sambata seara, cautand un loc unde sa mancam (era 7 jumate si mai erau deschise doar niste restaurante cu preturi astronomice), intram intr-un pub. Genul ala in care te simti ca-n sufrageria cuiva. Inauntru mirosea a scuipat uscat si a proteze. Un nene spala pahare. Toate mesele erau ocupate de mosi (din categoria 70+) imbracati in pantaloni scurti si camasi de-alea colorate, ca-n Hawaii, si cu ghirlande de flori la gat. Si care nu faceau nimic. Stateau si se uitau fix la noi.

Am luat-o la fuga si ne-am oprit in primul restaurant, unde pizza era 9 lire (si era cel mai ieftin fel de mancare), un loc cu flori de plastic agatate de pereti si baloane in tavan. Mi-a amintit de restaurantul Atlantic de pe Drumul Sarii, ala cu un cal si o vaca de plastic la intrare. Nici hotelul nu era departe: flori de plastic, covoare prafuite, usi de lemn care abia se inchideau si cearsafuri cu miros dubios, la niste preturi cu care in Germania, spre exemplu, am stat ca niste printi (hotelurile englezesti sunt, in general, scumpe si mizerabile).

A doua zi dimineata ne-am plimbat pe dig, printre perechi de pensionari si gherete cu magneti de frigider. Totul arata ca intr-o statiune romaneasca de acum 10-15 ani. Si atmosfera era aceeasi. La o taraba un mosneag vinde casete (!) cu Mick Edwards (un fel de Ion Dolanescu de-al lor), de-alea printate in sufragerie si cu tracklistul scris cu Comic Sans.

Si, la fel ca peste tot, o liniste perfecta, de duminica dimineata, si niste peisaje fabuloase (mai ales ca marea era tot la reflux). Am plecat spre Liverpool (ultima destinatie a uichendului) pe Marine Drive, cu Mick Edwards in cap, trecand pe langa campuri cu oi, vaci si capre (al dracului de multe). Si parca mi-a parut rau ca nu mai sunt in Wales. Pentru ca, la fel ca scotienii, galezii sunt mult mai prietenosi si deschisi ca englezii. Si traiesc acolo, in lumea lor sucita, atemporala, cu mini-munti si plaje linistite. N-ai cum sa nu-i iubesti.

Multa lume ma intreaba acasa de ce nu mergem la Londra. Am fost la Londra, de nu stiu cate ori, cand am avut treaba. De cate ori s-o vizitez ca turist? Iar Londra nu e Marea Britanie. E o enclava de coolness cu care oamenii asociaza imaginea intregii tari. De fapt, Marea Britanie e de o mie de ori mai misto, intr-un fel care nu implica cluburi, musicaluri, arta urbana sau shopping. Si de-aia nu prea merg la Londra.

Na, luati si niste Mick Edwards, sa nu va para rau :)) Mie imi aminteste de lautarii aia cu o clapa si-un acordeon, care cantau in restaurantele de la mare pe vremea meselor de plastic cu fete in patratele.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

The Times They Are a-Changin'

Ca toată lumea care, în prima săptămână din ianuarie, manâncă sănătos, aleargă, citește, începe un caiet nou la matematică și scrie frumos pe prima pagină, nici eu nu m-am putut abține să nu iau 534 de decizii în urma cărora o să fiu în sfârșit omul perfect. E ceva la luna ianuarie care te face să crezi că ai primit o nouă șansă de a te pune la punct cu diverse lucruri, la fel cum luna decembrie îți permite lejer sentimentul că oricum n-are sens să-ți mai bați capul, că oricum se termină anul. Ca și cum următorul ianuarie ar fi așa, undeva pe alt plan existențial.

În fine, teoria mea e că înainte de a te gândi la ce vrei e sănătos să faci întâi un pas înapoi. Să vezi ce ai învățat din lucrurile prin care ai trecut. Asta am făcut și noi la studio, ne-am pus la masă în ultima zi de lucru din decembrie și am făcut o listă cu ce-am făcut bine și ce-am făcut prost în 2012, ca să ne dăm seama ce e cazul să schimbăm (sau nu) în 2013.

Partea interesanta e ca a fost mai simplu la studio, ca s…

Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.
Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratu…

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…