In uichendul asta am fost intr-un trip care mi-a amintit de vremurile bune, cand plecam in Grecia vineri seara la 6, doar cu harta in brate si costumul de baie sub scaunul de la masina. N-a fost nici pe departe atat de exotic, dar mi-am dat seama ca, desi Marea Britanie pare al dracului de stearsa si banala la prima vedere, daca stii unde sa te duci, dai peste tot felul de mici bijuterii ascunse bine in spatele boschetilor si campurilor de pe marginea autostrazii.
Prima oprire a fost in Barmouth, in vestul Tarii Galilor, un orasel de pe coasta, asezat intre mare si munti, unde casele sunt cocotate pe versanti. Era sambata dupa-amiaza, oamenii iesisera la plimbat terrierii pe plaja lata de vreo suta de metri. Multi mancau fish & chips pe bancile de pe faleza sau din picioare. Era multa liniste, asa cum e in toate oraselele britanice de pe coasta, si senzatia ca oamenii aia traiesc in alta lume. Ne-a fost greu sa ne urnim de acolo.
Ne-am oprit din nou in Porthmadog, un alt orasel linistit si cu barci, apoi am traversat o mica parte din Snowdonia (un parc natural cu munti la fel de pitici ca cei din Scotia, dar mai putin rotunzi, arata ca niste Alpi in miniatura). In final am trecut podul Menai (am trecut chiar pe langa Llanfairpwllgwyngyllgogerychwyrndrobwllllantysiliogogogoch - pe harta sunt date doar primele 20 de litere) si am ajuns in insula Anglesey.
Acolo am incercat sa ne gasim un loc de dormit in Beaumaris, un orasel ceva mai populat de turisti decat ce vazusem pana atunci. Din pacate, cea mai ieftina camera de doua persoane, la un hotel de doua stele, era 70 de lire, asa ca nici n-am stat pe ganduri. Am taiat-o inspre Llandudno, ca sa vedem unde s-a nascut Alice in Tara Minunilor.
Llandudno mi s-a parut suprarealist, pur si simplu. Ai senzatia ca ai nimerit intr-un loc unde timpul nu trece, care a ramas inghetat intr-o epoca nedefinita. Sambata seara, cautand un loc unde sa mancam (era 7 jumate si mai erau deschise doar niste restaurante cu preturi astronomice), intram intr-un pub. Genul ala in care te simti ca-n sufrageria cuiva. Inauntru mirosea a scuipat uscat si a proteze. Un nene spala pahare. Toate mesele erau ocupate de mosi (din categoria 70+) imbracati in pantaloni scurti si camasi de-alea colorate, ca-n Hawaii, si cu ghirlande de flori la gat. Si care nu faceau nimic. Stateau si se uitau fix la noi.
Am luat-o la fuga si ne-am oprit in primul restaurant, unde pizza era 9 lire (si era cel mai ieftin fel de mancare), un loc cu flori de plastic agatate de pereti si baloane in tavan. Mi-a amintit de restaurantul Atlantic de pe Drumul Sarii, ala cu un cal si o vaca de plastic la intrare. Nici hotelul nu era departe: flori de plastic, covoare prafuite, usi de lemn care abia se inchideau si cearsafuri cu miros dubios, la niste preturi cu care in Germania, spre exemplu, am stat ca niste printi (hotelurile englezesti sunt, in general, scumpe si mizerabile).
A doua zi dimineata ne-am plimbat pe dig, printre perechi de pensionari si gherete cu magneti de frigider. Totul arata ca intr-o statiune romaneasca de acum 10-15 ani. Si atmosfera era aceeasi. La o taraba un mosneag vinde casete (!) cu Mick Edwards (un fel de Ion Dolanescu de-al lor), de-alea printate in sufragerie si cu tracklistul scris cu Comic Sans.
Si, la fel ca peste tot, o liniste perfecta, de duminica dimineata, si niste peisaje fabuloase (mai ales ca marea era tot la reflux). Am plecat spre Liverpool (ultima destinatie a uichendului) pe Marine Drive, cu Mick Edwards in cap, trecand pe langa campuri cu oi, vaci si capre (al dracului de multe). Si parca mi-a parut rau ca nu mai sunt in Wales. Pentru ca, la fel ca scotienii, galezii sunt mult mai prietenosi si deschisi ca englezii. Si traiesc acolo, in lumea lor sucita, atemporala, cu mini-munti si plaje linistite. N-ai cum sa nu-i iubesti.
Multa lume ma intreaba acasa de ce nu mergem la Londra. Am fost la Londra, de nu stiu cate ori, cand am avut treaba. De cate ori s-o vizitez ca turist? Iar Londra nu e Marea Britanie. E o enclava de coolness cu care oamenii asociaza imaginea intregii tari. De fapt, Marea Britanie e de o mie de ori mai misto, intr-un fel care nu implica cluburi, musicaluri, arta urbana sau shopping. Si de-aia nu prea merg la Londra.
Na, luati si niste Mick Edwards, sa nu va para rau :)) Mie imi aminteste de lautarii aia cu o clapa si-un acordeon, care cantau in restaurantele de la mare pe vremea meselor de plastic cu fete in patratele.
Prima oprire a fost in Barmouth, in vestul Tarii Galilor, un orasel de pe coasta, asezat intre mare si munti, unde casele sunt cocotate pe versanti. Era sambata dupa-amiaza, oamenii iesisera la plimbat terrierii pe plaja lata de vreo suta de metri. Multi mancau fish & chips pe bancile de pe faleza sau din picioare. Era multa liniste, asa cum e in toate oraselele britanice de pe coasta, si senzatia ca oamenii aia traiesc in alta lume. Ne-a fost greu sa ne urnim de acolo.
Ne-am oprit din nou in Porthmadog, un alt orasel linistit si cu barci, apoi am traversat o mica parte din Snowdonia (un parc natural cu munti la fel de pitici ca cei din Scotia, dar mai putin rotunzi, arata ca niste Alpi in miniatura). In final am trecut podul Menai (am trecut chiar pe langa Llanfairpwllgwyngyllgogerychwyrndrobwllllantysiliogogogoch - pe harta sunt date doar primele 20 de litere) si am ajuns in insula Anglesey.
Acolo am incercat sa ne gasim un loc de dormit in Beaumaris, un orasel ceva mai populat de turisti decat ce vazusem pana atunci. Din pacate, cea mai ieftina camera de doua persoane, la un hotel de doua stele, era 70 de lire, asa ca nici n-am stat pe ganduri. Am taiat-o inspre Llandudno, ca sa vedem unde s-a nascut Alice in Tara Minunilor.
Llandudno mi s-a parut suprarealist, pur si simplu. Ai senzatia ca ai nimerit intr-un loc unde timpul nu trece, care a ramas inghetat intr-o epoca nedefinita. Sambata seara, cautand un loc unde sa mancam (era 7 jumate si mai erau deschise doar niste restaurante cu preturi astronomice), intram intr-un pub. Genul ala in care te simti ca-n sufrageria cuiva. Inauntru mirosea a scuipat uscat si a proteze. Un nene spala pahare. Toate mesele erau ocupate de mosi (din categoria 70+) imbracati in pantaloni scurti si camasi de-alea colorate, ca-n Hawaii, si cu ghirlande de flori la gat. Si care nu faceau nimic. Stateau si se uitau fix la noi.
Am luat-o la fuga si ne-am oprit in primul restaurant, unde pizza era 9 lire (si era cel mai ieftin fel de mancare), un loc cu flori de plastic agatate de pereti si baloane in tavan. Mi-a amintit de restaurantul Atlantic de pe Drumul Sarii, ala cu un cal si o vaca de plastic la intrare. Nici hotelul nu era departe: flori de plastic, covoare prafuite, usi de lemn care abia se inchideau si cearsafuri cu miros dubios, la niste preturi cu care in Germania, spre exemplu, am stat ca niste printi (hotelurile englezesti sunt, in general, scumpe si mizerabile).
A doua zi dimineata ne-am plimbat pe dig, printre perechi de pensionari si gherete cu magneti de frigider. Totul arata ca intr-o statiune romaneasca de acum 10-15 ani. Si atmosfera era aceeasi. La o taraba un mosneag vinde casete (!) cu Mick Edwards (un fel de Ion Dolanescu de-al lor), de-alea printate in sufragerie si cu tracklistul scris cu Comic Sans.
Si, la fel ca peste tot, o liniste perfecta, de duminica dimineata, si niste peisaje fabuloase (mai ales ca marea era tot la reflux). Am plecat spre Liverpool (ultima destinatie a uichendului) pe Marine Drive, cu Mick Edwards in cap, trecand pe langa campuri cu oi, vaci si capre (al dracului de multe). Si parca mi-a parut rau ca nu mai sunt in Wales. Pentru ca, la fel ca scotienii, galezii sunt mult mai prietenosi si deschisi ca englezii. Si traiesc acolo, in lumea lor sucita, atemporala, cu mini-munti si plaje linistite. N-ai cum sa nu-i iubesti.
Multa lume ma intreaba acasa de ce nu mergem la Londra. Am fost la Londra, de nu stiu cate ori, cand am avut treaba. De cate ori s-o vizitez ca turist? Iar Londra nu e Marea Britanie. E o enclava de coolness cu care oamenii asociaza imaginea intregii tari. De fapt, Marea Britanie e de o mie de ori mai misto, intr-un fel care nu implica cluburi, musicaluri, arta urbana sau shopping. Si de-aia nu prea merg la Londra.
Na, luati si niste Mick Edwards, sa nu va para rau :)) Mie imi aminteste de lautarii aia cu o clapa si-un acordeon, care cantau in restaurantele de la mare pe vremea meselor de plastic cu fete in patratele.
Comentarii