Treceți la conținutul principal

Internul din iad si angajatorul din mamaliga

Am inceput articolul asta de trei ori. Prima data am plecat de la ideea ca statutul unui intern intr-o companie este, prin partea asta a lumii, o chestie foarte bine definita. Era prea general. A doua oara am incercat sa explic ca eu habar nu am ce e ala internship, pentru ca atunci cand nu aveam experienta am muncit pe moca din simpla fericire de a sti ca sunt publicata, niciodata motivata de nevoia de a obtine experienta si alte chestii specific studentesti. Ganditul asta mecanic e total ineficient, vad asta la fosti colegi care pedaleaza in gol pentru ca au incercat doar sa bifeze casuta aia cu experienta, fara sa inteleag ca, dincolo de asta, daca nu ramai cu ceva din ce faci, e ca si cum ti-ai trage o fusta peste parul de pe picioare (scuzati comparatia).


Dupa aia mi-am dat seama ca tot ce vreau sa spun e ca atata timp cat pornesti de la premisa ca esti „intern”, si te porti ca un peste mic care mananca pestii si mai mici, si dupa aia te duci acasa si ii explici lu mami ca acum ai si tu experienta si esti pregatit sa intri in viata reala (ma innebuneste de cap distinctia asta dintre „viata de student” si „viata reala” care se face aici, de parca in facultate esti un fel de larva si cum ai patalamaua cum gata, te transformi in fluture) -  atunci te strofoci degeaba. La fel si daca esti ză big fiş la o companie care angajeaza interni mici si cu dinti ascutiti.

Cine munceste de dragul experientei formale si al CV-ului si cine ii angajeaza pe astia care muncesc de dragul CV-ului fac o pereche care da nastere acestei monstruozitati, care circula de vreo luna pe net de parca ar fi noua productie Pamela & Tommy Lee.

Drumul de la un schimb de mailuri la comunicarea asta in stil Chewbacca e simplu.

Si internul si angajatorul sunt agresivi. Poate ei, in sine, sunt niste fiinte foarte inteligente si simpatice. Dar cand umbli numai dupa stagii formale numite pompos „internshipuri”, ca aplicant cu batu’n dos, ca trebuie sa stai drept pe scaun cand tastezi mailul catre boss, ai sanse mari sa dai fix peste acele companii care cauta niste negri mititei, sa ai niste experiente de toata jena, si sa-ti sara tandara cam in acelasi timp cu compania care la randul ei a avut niste experiente de toata jena din cauza unor interni motivati la fel ca tine, cu inteligenta si atitudinea unor cocosi dresati sa se dea peste cap.

Si gata. Urmeaza epopeea internul din iad+compania care are nesimtirea (sincer, cu toata vina internului, nu e scuzabil ca mailul ala a ajuns pe net) sa rada de aplicanti. Eu as ingropa compania aia, numai si numai pentru ca au transformat chestia asta intr-un circ, de parca era primul nebun de care s-au lovit si in rest numai oameni de valoare aplica la ei.

Pur si simplu ma scoate din sarite nevoia asta de a pune etichete, de a formaliza niste experiente care trebuie sa fie naturale, organice, ca sa aiba vreun sens. Sunt jurnalist, si stiu ce inseamna sa scrii pe gratis si, mai ales, stiu ce inseamna ca auzi chestii de gen „suntem atat de cunoscuti, incat toata lumea vrea sa scrie la noi, asa ca ne permitem sa nu ne platim colaboratorii” – si nu intr-o discutie la bere, ci la o conferinta pentru studentii din media. Aia care se inchesuie sa scrie pentru tine, revista fantastica, gandindu-te ca poate le pica si lor ceva intr-o zi, neintelegand ca simpla onoare de a scrie la o foita citita in Birmingham de un grup mai mic decat numarul de neamuri care lucreaza la alimentara pakistanezului din colt trebuie sa fie suficienta. De altfel, de ce sa mai platim oamenii sa scrie, cu cat urci mai mult, cu atat onoarea e mai mare, nu? Astia de la New York Times probabil scriu pe gratis si ii fac si cinste patronului ca e asa cumsecade si ii lasa sa o arda pe acolo. 

Acum ceva timp o colega m-a rugat sa scriu niste recenzii pentru site-ul ei de muzica (mi-e inca neclar cui se adreseaza si unde bate ea cu proiectul asta, dar am zis ca daca vin acreditarile, pe mine nu ma deranjeaza, pozele sunt la mine in portofoliu, orice s-ar intampla cu site-ul ei). Am scris una singura, in dimineata imediat urmatoare dupa concert. Ea a postat-o pe site dupa 3 zile, fara poze. M-a rugat sa i le dau pe mail, desi eu i le dadusem, odata cu recenzia, le urcasem pe Sendspace si ii trimisesem linkul de download (ca sa nu trebuiasca sa le micsorez). 

I le-am trimis, totusi, pe mail. Am zis ca poate nu stie ca downloadeze fisiere de pe Sendspace sau transferbigfiles.com, ar fi a 3256-a persoana pe care am intalnit-o si care are probleme de-astea. Le-a postat dupa inca 3 zile, in care articolul meu a stat dezbracat de-mi venea sa il acopar cu un fular cand intram pe el. In total, o saptamana.

I-am zis deja ca nu o sa mai scriu pentru ea niciodata. Nu i-am zis de ce. N-ar fi inteles. Majoritatea revistelor de muzica de aici nu inteleg necesitatea postarii unei recenzii a doua zi dupa eveniment. Nu e de datoria mea sa-i explic.

A fost internship? Naiba stie. In capul ei, credea ca-mi face vreo favoare.

Si totusi, scriu. Pe unde prind, unde apuc. Dracu stie daca sunt internshipuri sau nu. Cand s-a numit internship, sincer, a fost dezastruos (si nici nu stiu daca s-a terminat inca). Individul pentru care lucram traieste cu impresia ca pe tine, studentul, nu te intereseaza ce faci, chiar daca e ceva ce ar putea face si o maimuta dresata, important e ca dupa aia ai ce-ti pune la CV, nu? In felul asta, el a pierdut pe cineva care putea sa ii faca viata mai usoara. Pentru ca si-a imaginat ca tot ce vreau eu e ceva de pus la CV si pentru ca nici n-a avut curiozitatea sa vada ce stiu sa fac. Ori sincer, randuri in CV am destule. Pentru el, eu sunt internul din iad, prespun.

Cred ca daca lucrezi pur si simplu pentru ca intelegi necesitatea procesului de a munci (evident ca iei in calcul banii, dar nu ei iti dicteaza atitudinea fata de job), incet incet incepi sa pricepi dansul asta angajator-aplicant. La fel, daca intr-adevar cauti niste oameni buni, esti sincer cu ei si, chiar daca nu ai ce sa le dai, ii respecti macar si ii inveti ceva, oamenii buni or sa traga la tine. Actiune si reactiune, vorba lu dirigu din liceu. Dar na, e mai simplu sa ne batem cu pumnul in piept ca angajatorii sunt niste capcauni si ca internii sunt niste dobitoci.
____________

La cererea insistenta a fanilor - care se plangeau de efectul pisicii crescute in cutia cu dungi - am schimbat culorile prin ograda. Acum e mai bine?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.

Cum am schiat pe ploaie

Nu ma intelegeti gresit. Nu sunt mare schioare. Ba chiar anul trecut, in Austria, m-am trantit in mijlocul partiei si am inceput sa urlu ca un drac pana a venit un nene sa ma intrebe daca nu vreau sa ma duca el cu masina pana jos. I-am zis ca da, mi-am urcat schiurile in portbagaj si mi-am jurat ca eu nu mai urc in varful muntelui decat ca sa admir peisajul.