De la Chris Rea, evident. Si stiu ca l-ati vazut deja in Ro si de o luna se tot scrie si se vorbeste despre el. Dar e muzica tineretii mele (adica aveam vreo 7-8 ani cand ai mei ascultau Espresso Logic si Auberge in masina) si unul dintre oamenii aia fara fata cu care am crescut.
Pentru ca, pana acum cativa ani, nici n-am stiut cum arata. Asta desi albumele lui, pe casete, s-au demagnetizat de cat le-am ascultat - imi amintesc ca mi se tot incurcau benzile in casetofon si la un moment dat pe una n-am putut sa o mai scot si am taiat-o, dupa aia am lipit-o cu scoci*, si cand ascultam Between the Devil and the Deep Blue Sea sarea vreo 3 secunde. La piesele de pe Espresso Logic am scris toate versurile de mana, cu creionul, pe niste caiete, ca sa le tin minte.
Dar pentru ca pe vremea aia Internetul nu era nici prin dial-up - adica era, la vecini, da noi eram mici si trebuia sa invatam - nici n-aveam cum sa aflu cum arata. Copertile erau toate cu picturi (de-ale lui, din cate stiu), iar Chris Rea pe Atomic TV n-am auzit. Asa ca m-am multumit sa mi-l imaginez. Credeam ca e gras si blond si cu o mustata foarte stufoasa. De fapt, am fost foarte dezamagita cand am vazut prima data videoclipul de la On the Beach, ca parca nu se potrivea cu fata pe care o aveam eu in cap.
Ei, si aseara pot sa spun ca am mai taiat de pe lista unul dintre cele 182833 de chestii pe care vreau sa le fac pana mor. L-am auzit pe Chris Rea live, la Symphony Hall, o sala absolut dementiala, unde, chiar daca nu baga de obicei decat muzica pentru oameni mai seriosi ca mine, tot o sa ma mai duc, numai pentru ca mi-a placut cum arata inauntru.
E mai mica decat Sala Palatului, dar e nou nouta, decorata in culori calde, iar sunetul si luminile au fost ireprosabile. Bine, in salile mari de concerte de pe aici nu am avut niciodata de ce sa ma plang de sunet, drept sa zic. Diferenta e ca la Symphony Hall, din cauza dimensiunilor salii si a felului cum sunt aranjate locurile, ai un sentiment fain de intimitate, ca si cum ce se intampla pe scena ar fi numai pentru tine. Si orice gafa de sunet mi-ar fi injughiat mortal fanteziile romantice.
Iar muzica a fost exact asa cum mi-o aminteam eu din copilarie. Si cu asta am spus tot, cred. Chris Rea are aproape 60 de ani, dar a dansat tot timpul pe scena, cand invartindu-se singur cu chitara, cand impreuna cu bassistul Sylvin Marc - care a ras in continuu tot concertul si a cantat cu chef, ca lautarii aia buni. Vocea lui Rea putea sa umple sala fara nimic altceva iar cu chitarile (le-a schimbat la fiecare piesa) se purta de parca erau niste membre detasabile pe care le manevra ca pe propriile maini.
Nu din concertul de aseara, dar tot la Symphony Hall
Acum, ce nu mi-a placut: Paul Casey. Simpatic cu accentul lui & all, dar boooooring. Parca era muzica prestata de varul hippiot la o reuniune de familie. Sau muzica din filmele de pe Hallmark. Plus ca in trupa lui Chris Rea nu prea face nimic, de cate ori ma uitam la el batea ritmul cu piciorul si-si mangaia corzile.
Dar Paul Casey a fost ok, pana la urma. Publicul in schimb, cah. Varsta medie a fost pe la 50 de ani (am mai vazut un pusti de 12 ani cu taica'su, in rest noi eram cei mai tineri de pe acolo). Asta nu m-a surprins, in schimb faptul ca s-au purtat de parca aveau tepuse infipte-n dos, da. La Paul Casey ne-am simtit penibil, omul s-a rugat in continuu de public sa lalaie putin cu el pe I Do, in sala nimic. Radeau stupid si politicos. S-a aplaudat ca la opera, din varful degetelor, iar daca te agitai putin pe scaun se trezea cineva in spate sa iti spuna sa te calmezi ca nu vede de tine. Nimeni nu s-a ridicat in picioare pana la ultima piesa, si atunci abia dupa ce Chris Rea a gesticulat intruna cateva minute ca sa ii trezeasca. Si, cel mai urat, jumatate de sala a plecat inainte de bis.
Si nu ma luati cu "asa se face in tarile civilizate", ca nu m-am dus la Traviata. Eram la un concert de blues. Plus ca am fost la destule cantari pe aici ca sa stiu ca englezii nu-s vreo specie diferita de mergatori la concerte. Atata ca nu-si lipesc gumele pe sub scaune, ca in rest i-am vazut luand-o razna in multe feluri.
Setlistul a fost acelasi de la Bucuresti, The Road to Hell si Let's Dance au sunat bestial, mi-ar fi placut sa aud si Auberge sau vreuna din micile mele placeri vinovate, Stop, Red sau Gone Fishing, dar Chris Rea ramane, oricum, in setlistul pe care l-as asculta daca as sti ca mor maine. Sau saptamana viitoare. De la o luna incolo incolo deja se subintelege.
*nici sa n-aud
Pentru ca, pana acum cativa ani, nici n-am stiut cum arata. Asta desi albumele lui, pe casete, s-au demagnetizat de cat le-am ascultat - imi amintesc ca mi se tot incurcau benzile in casetofon si la un moment dat pe una n-am putut sa o mai scot si am taiat-o, dupa aia am lipit-o cu scoci*, si cand ascultam Between the Devil and the Deep Blue Sea sarea vreo 3 secunde. La piesele de pe Espresso Logic am scris toate versurile de mana, cu creionul, pe niste caiete, ca sa le tin minte.
Dar pentru ca pe vremea aia Internetul nu era nici prin dial-up - adica era, la vecini, da noi eram mici si trebuia sa invatam - nici n-aveam cum sa aflu cum arata. Copertile erau toate cu picturi (de-ale lui, din cate stiu), iar Chris Rea pe Atomic TV n-am auzit. Asa ca m-am multumit sa mi-l imaginez. Credeam ca e gras si blond si cu o mustata foarte stufoasa. De fapt, am fost foarte dezamagita cand am vazut prima data videoclipul de la On the Beach, ca parca nu se potrivea cu fata pe care o aveam eu in cap.
Ei, si aseara pot sa spun ca am mai taiat de pe lista unul dintre cele 182833 de chestii pe care vreau sa le fac pana mor. L-am auzit pe Chris Rea live, la Symphony Hall, o sala absolut dementiala, unde, chiar daca nu baga de obicei decat muzica pentru oameni mai seriosi ca mine, tot o sa ma mai duc, numai pentru ca mi-a placut cum arata inauntru.
E mai mica decat Sala Palatului, dar e nou nouta, decorata in culori calde, iar sunetul si luminile au fost ireprosabile. Bine, in salile mari de concerte de pe aici nu am avut niciodata de ce sa ma plang de sunet, drept sa zic. Diferenta e ca la Symphony Hall, din cauza dimensiunilor salii si a felului cum sunt aranjate locurile, ai un sentiment fain de intimitate, ca si cum ce se intampla pe scena ar fi numai pentru tine. Si orice gafa de sunet mi-ar fi injughiat mortal fanteziile romantice.
Iar muzica a fost exact asa cum mi-o aminteam eu din copilarie. Si cu asta am spus tot, cred. Chris Rea are aproape 60 de ani, dar a dansat tot timpul pe scena, cand invartindu-se singur cu chitara, cand impreuna cu bassistul Sylvin Marc - care a ras in continuu tot concertul si a cantat cu chef, ca lautarii aia buni. Vocea lui Rea putea sa umple sala fara nimic altceva iar cu chitarile (le-a schimbat la fiecare piesa) se purta de parca erau niste membre detasabile pe care le manevra ca pe propriile maini.
Nu din concertul de aseara, dar tot la Symphony Hall
Acum, ce nu mi-a placut: Paul Casey. Simpatic cu accentul lui & all, dar boooooring. Parca era muzica prestata de varul hippiot la o reuniune de familie. Sau muzica din filmele de pe Hallmark. Plus ca in trupa lui Chris Rea nu prea face nimic, de cate ori ma uitam la el batea ritmul cu piciorul si-si mangaia corzile.
Dar Paul Casey a fost ok, pana la urma. Publicul in schimb, cah. Varsta medie a fost pe la 50 de ani (am mai vazut un pusti de 12 ani cu taica'su, in rest noi eram cei mai tineri de pe acolo). Asta nu m-a surprins, in schimb faptul ca s-au purtat de parca aveau tepuse infipte-n dos, da. La Paul Casey ne-am simtit penibil, omul s-a rugat in continuu de public sa lalaie putin cu el pe I Do, in sala nimic. Radeau stupid si politicos. S-a aplaudat ca la opera, din varful degetelor, iar daca te agitai putin pe scaun se trezea cineva in spate sa iti spuna sa te calmezi ca nu vede de tine. Nimeni nu s-a ridicat in picioare pana la ultima piesa, si atunci abia dupa ce Chris Rea a gesticulat intruna cateva minute ca sa ii trezeasca. Si, cel mai urat, jumatate de sala a plecat inainte de bis.
Si nu ma luati cu "asa se face in tarile civilizate", ca nu m-am dus la Traviata. Eram la un concert de blues. Plus ca am fost la destule cantari pe aici ca sa stiu ca englezii nu-s vreo specie diferita de mergatori la concerte. Atata ca nu-si lipesc gumele pe sub scaune, ca in rest i-am vazut luand-o razna in multe feluri.
Setlistul a fost acelasi de la Bucuresti, The Road to Hell si Let's Dance au sunat bestial, mi-ar fi placut sa aud si Auberge sau vreuna din micile mele placeri vinovate, Stop, Red sau Gone Fishing, dar Chris Rea ramane, oricum, in setlistul pe care l-as asculta daca as sti ca mor maine. Sau saptamana viitoare. De la o luna incolo incolo deja se subintelege.
*nici sa n-aud
Comentarii