Treceți la conținutul principal

Sonisphere, un balon de sapun si gata, s-a stricat jucaria

Nu stiu de ce, dar dintre toate chestiile pe care sunt obisnuita sa le fac vara si care care-mi vor lipsi anul asta, dupa ce ma intorc in UK (ceea ce se va intampla peste vreo 3 saptamani, via Belgrad), insula si festivalurile sunt pe primul loc.


Nu stiu la cate festivaluri o sa ma duc acolo, inca astept tot felul de vesti apropo de chestia asta, dar chiar daca ajung pe la V Festival/Bestival/Rock Ness/Summer Sundae Weekend sau nu, tot imi vor lipsi cele romanesti, mai ales Peninsula, la care ma duc de vreo 3 ani deja si care mi se pare unul dintre cele mai bine organizate din Ro si la care m-as duce indiferent de line-up. Line-up ce oricum nu prea rezista comparatiei cu B'estfest sau cu Sonisphere-ul de anul asta, dar frate, o saptamana acolo iti scoate toti nervii pe nas, unul cate unul, pana te transforma intr-un bulgare de fericire care bea bere pe camp la 3 dupa-masa, doarme bucuros in cort, cu şocâţii sarindu-i in jurul capului si nu s-ar mai intoarce in lumea adevarata, aia depare de Mures, niciodata. 

De fapt de-aia imi va lipsi si insula. Locurile astea sunt niste oaze in care timpul trece altfel si in care duci o existenta paralela, o viata care dureaza maxim o saptamana, zece zile pe an, dar care porneste mereu de unde ai lasat-o. Cand ma intorc pe insula, in fiecare an, am impresia ca incepe de unde s-a terminat cu un an inainte, si se face abstractie de tot ceea ce au facut oamenii in timpul asta in lumea reala. Oraselul de corturi are legile lui proprii si personale.

Escapism, ii spun englezii. Asa o fi. 

Na, un festival in Bucuresti nu e chiar aceeasi marioara, dar Sonisphere a fost un surogat oarecum eficient. Am fost sambata si duminica, am baut bere pe asfalt, am mancat mici si am petrecut ceva timp cu niste oameni cu care nu prea mai am cum sa fac asta atat cat as vrea cand vin acasa, din lipsa de timp, nu de alta, si a fost atat de bine.

 Ză mic iz şic

Organizat excelent festivalul. Singura chestie care nu mi s-a parut ok a fost faptul ca nu au existat propriu-zis trupe de deschidere mai mici (Luna Amara si Vita de Vie au fost fix ca nuca in perete) si sa pui Anthrax sa cante la ora 4 jumate mi se pare trist. In afara de headlineri (si trupele de dinainte, poate), formatiile nu au avut ocazia sa demonstreze ce pot, si au aruncat piesele, mai ca de dupa-amiaza asa. 

Plus ca publicul roman are tot fixul ala, sa fie ei acolo, in fata, cu sapte ore mai devreme, sa prinda loc bun la aia mari, chestie care m-a scos din sarite in special la Alice in Chains, unde toata lumea de langa gardul dintre Normal Circle si Golden Circle se scarpina-ntre dinti, facea turnulete din pahare de bere, comenta ultimele aventuri ale lui Boc si compania, dormea, numai la concert nu se uitau. Nu aveau nicio treaba cu trupa (eu ma agitam pe acolo ca o maimuta pe amfetamine), aruncau numai remarci de genul "hai frate, odata, terminati, gata", dar stateau acolo, lipiti de gard, cum adica, sa fie ei in fata la Rammstein, sa vada şoul de aproape, chit ca mai erau doua ore pana incepea. 

A, plus bataia dintre un nene trotilat bine si o haita de burtosi, petrecuta chiar in spatele meu, la care oamenii s-au uitat ca la urs, begeeşii se urcasera pe gard sa nu piarda nimic, dar nu s-au bagat, si gata, Alice in Chains canta doar pentru Golden Circle, ca in spate se petrecea ceva mai interesant, dupa care si-au lungit toti gaturile inca juma de ora dupa ce s-a terminat. Ca na, ceva can-can si barfa cad mai usor la stomac decat Jerry Cantrell. 


Si da, concertul Rammstein a fost bestial, i-au umilit si pe U2 cu gandacul lor supradimensionat (si e greu sa recunosc asta dupa ce i-am vazut pe Wembley). 

***


Am asa o viata haotica atunci cand vin acasa, si partea interesanta e ca am senzatia ca decurge la fel ca inainte sa plec. Bodegi, multa bere, o multime de oameni care imi lipsesc acolo in draci (si de obicei nu am timp sa vad pe toata lumea de care imi era dor), fast food, inca ceva fast food, o mie de drumuri de facut (clasicul tur Bucuresti-Cernavoda-Constanta-Aref si retur) si o mie de chestii de vazut. Inainte sa plec era fix la fel. Ca si cum Bucurestiul are ceva haotic in fiinta lui, ceva ce ti se  transmite si tie, indiferent dupa cat timp te reintorci la el. 

Prin comparatie, viata mea din Anglia e o chestie super organizata si ordonata, si sincer, n-am facut nimic sa ajung acolo, pur si simplu asa e viata pentru ei, aranjata in patratele curate si aliniate frumos, si eu oricat de rebela as fi, n-am cum sa-mi iau bere la 3 dimineata, ca nu gasesc deschis nici la pakistanezi in colt, deci trebuie sa ma conformez. Acolo imi fac cumparaturile si gatesc pentru cate doua zile, stiu ce o sa fac toata saptamana, imi termin treaba inainte de 9 ca sa am timp si pentru mine dupa aia - aici nici ce o sa mananc diseara nu stau sa ma gandesc. Ideea e ca stiu ca ma descurc eu, chit ca aseara muream sa foame si am mancat o felie de paine cu pate, ca numai atat mai era prin frigider. 


Credeam ca sunt eu haotica, dar se pare ca m-am supraestimat. E orasul de vina. Si de-aia imi place atat de mult si mi-e din ce in ce mai greu sa ma intorc acolo, la patratelul meu calm si ordonat in care mananc de trei ori pe zi si beau moderat.

Cateodata am asa o nevoie sa le dau dracu pe toate, sa ma intorc si sa vad eu ce pate cu paine gasesc de facut pe aici. Si atunci imi amintesc ca totusi am fugit de ceva, si ca toata feeria asta pe care o percep acum ascunde un mare monstru in spate, ca altfel nu plecam.


Ah, ce-as vrea sa ma intorc la festival, la baut bere pe ciment cu Slayer in fundal.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

The Times They Are a-Changin'

Ca toată lumea care, în prima săptămână din ianuarie, manâncă sănătos, aleargă, citește, începe un caiet nou la matematică și scrie frumos pe prima pagină, nici eu nu m-am putut abține să nu iau 534 de decizii în urma cărora o să fiu în sfârșit omul perfect. E ceva la luna ianuarie care te face să crezi că ai primit o nouă șansă de a te pune la punct cu diverse lucruri, la fel cum luna decembrie îți permite lejer sentimentul că oricum n-are sens să-ți mai bați capul, că oricum se termină anul. Ca și cum următorul ianuarie ar fi așa, undeva pe alt plan existențial.

În fine, teoria mea e că înainte de a te gândi la ce vrei e sănătos să faci întâi un pas înapoi. Să vezi ce ai învățat din lucrurile prin care ai trecut. Asta am făcut și noi la studio, ne-am pus la masă în ultima zi de lucru din decembrie și am făcut o listă cu ce-am făcut bine și ce-am făcut prost în 2012, ca să ne dăm seama ce e cazul să schimbăm (sau nu) în 2013.

Partea interesanta e ca a fost mai simplu la studio, ca s…

Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.
Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratu…

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…