Treceți la conținutul principal

Confesiunile unei ucigase de balene (II)

Şi dacă tot îmi spun păcatele până la capăt, trebuie să ştiţi că, pe lângă o ucigaşă de balene şi pinguini, sunt şi o legumă de canapea. Activitatea mea preferată: uitatul la seriale în timp ce beau Cola, mănânc floricele şi batoane de ciocolată. După o masă copioasă cu cartofi prajiţi şi muşchi afumat făcut în tigaie. Şi zău dacă am idee câte calorii au toate astea, deşi bănuiesc că numărul are cel puţin patru cifre.

Aşa că atunci când s-a deschis sala de sport din spatele căminului, mi-am dat seama că în sfârşit va trebui s-o fac. Să mă ridic din pat şi să călăresc puţin bicicleta aia care nu merge nicăieri. Am încercat de trei ori. Prima dată, când m-au chemat colegii mei, tocmai îmi pusesem cartofii în tigaie. I-am refuzat politicos. A doua oară s-au dus la 11, oră mult prea matinală pentru mine. A treia oară nici nu au mai insistat, mi-au zis că oricum nu se mai aşteptau să mă vadă vreodată la sală.

Zdrang! Asta a fost. Cum adică? Ce, eu nu sunt în stare? Vă arăt eu vouă, fotomodele prinse în corpuri de bărbaţi ce sunteţi, mi-am zis. Aşa că m-am înscris la aerobic şi la yoga.

Prima oară când m-am dus la aerobic am crezut c-o să le botez sala de sport cu micul (sau marele) meu dejun. Mă opream din cinci în cinci minute să respir, până când instructoarea (o gagică blondă, mişto, care sare non stop şi urlă în microfon în acelaşi timp) a început să se îngrijoreze că o să păţesc vreo belea la ea la curs şi m-a întrebat dacă nu vreau o pauză. I-am zis că nu şi am strâns din fălci cu stoicism până la sfârşit. După aia mi-am dat seama că nu mai ştiu să sar coarda, că fac flotări ca o babă de 70 de ani şi stau al dracului de prost cu sincronizarea (Începem cu piciorul stâng! A, ăla e dreptul, pardon...).

La yoga a fost mai bine. Jumate in mişcări erau nişte exerciţii pe care ni le băga pe gât doamna de sport în liceu, care voia să scoată din noi gimnaste - noroc cu olimpiada la fizică, numai aşa mai scăpam de chin.

Doar finalul m-a provocat în moduri neaşteptate. Trebuia să fac pe mortul vreo zece minute, ascultând muzică de-aia de relaxare. Instructoarea tot povestea despre concentrare şi relaxare, dar mai degrabă oscilam între o plictiseală cruntă şi somn.

Concentraţi-că asupra sunetelor...
La dracu, mi-e foame.
Simţiţi energia cum trece prin voi...
Să-mi fac nişte frigănele în seara asta?
... din cap până în vârfurile picioarelor...
Imi vine să fac pipi.
Relaxaţi-vă complet corpul...
Deşi mai am şi nişte pizza congelată...

În final, cred că am aţipit.

Azi, Steven era panicat că o conservă de fasole nu are 80 de calorii în total, ci pe suta de grame. Deci are de fapt 160 de calorii. Ceea ce înseamnă că trebuie să mănânce doar jumătate de conservă de fasole cu spaghete la o masă.

Eu mi-am terminat de făcut cartofii, mi-am scos chiftelele din cuptor şi i-am urat poftă bună.

PS: Cu toate astea, mă ţin tare pe poziţii, de mâine începe săptămâna 3 de exerciţii fizice. Şi n-am de gând să abandonez aşa uşor. Sunt o legumă luptătoare.

Comentarii

vali1313 a spus…
Draga mea îţi recomand o modalitate excelentă de aerobic.
Deschizi TV-ul la un program specializat;
Închizi fereastra pentru a evita şi ultima respiraţie de aer proaspăt;
Te aşezi în cea mai plăcută poziţie, cea fetală, adică îţi iei degetele mari de la picioare în gură;
Ridici arătătoarele de la mâini, amândouă că nu e greu, şi le botezi picioare, inelarele devenin astfel, prin convenţie, mâini;
Acum e momentul delicat! Allegro ma non troppo (parcă aşa se scrie) execuţi (cu mâinile şi picioarele nou căpătate) mişcările sugerate de scârba aia de starletă de pe sticlă.
Atenţie! Nu exagera! Pentru inevitabila febră musculară, chestia aia când te simţi ca o muscă pe un parbriz la 200 km/h, îţi recomand un submarin, adică 1/2 cm grosime salam de Sibiu între două felii egale de muşchi ţigănesc. Nu uita maioneza şi un muştar serios, de ochi de melc!
Gata!
Îţi ajunge!
Eu plec să mănânc!
Tu... succes la aerobic!

Postări populare de pe acest blog

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.

Cum am schiat pe ploaie

Nu ma intelegeti gresit. Nu sunt mare schioare. Ba chiar anul trecut, in Austria, m-am trantit in mijlocul partiei si am inceput sa urlu ca un drac pana a venit un nene sa ma intrebe daca nu vreau sa ma duca el cu masina pana jos. I-am zis ca da, mi-am urcat schiurile in portbagaj si mi-am jurat ca eu nu mai urc in varful muntelui decat ca sa admir peisajul.