Treceți la conținutul principal

My So-Called* 20-Somethings**

Things they do look awful cold
I hope I die before I get old



Imi amintesc de o vreme, acum ceva ani, cand aveam doua probleme mari pe cap: daca ma place Popescu de la B*** si cum o sa fie cand o sa fiu mare, si o sa trebuiasca sa iau in fiecare zi decizii importante cu usurinta cu care atunci hotaram despre ce o sa scriu in revista liceului sau daca ies in oras vineri seara sau ma duc la prietena mea cea mai buna acasa si stam toata seara sa vorbim despre ce s-a mai intamplat saptamana aia prin liceu si despre cele mai bune metode de a scapa de cosuri.


Aveam entuziasmul exploratorului din primele zile de calatorie. Atunci cand toti sunt bine hraniti si-si imagineaza ca peste putin timp vor afla ce inseamna sa ajungi la capatul lumii, inainte sa faca toti holera si sa ajunga sa vaneze sobolanii de pe vas pentru cina. Pe vremea aia, viata era undeva la linia orizontului, o chestie la care puteam sa visez in fiecare zi, sa o daram si sa o reconstruiesc dupa cum aveam chef fiindca mai era destul timp pana cand chiar era timpul s-o traiesc.

Ba chiar mi-a luat ceva timp sa inteleg ca am ajuns sa o traiesc cu adevarat si sa incetez sa ma mai gandesc cu nostalgie la varsta la care doar trebuia sa-mi imaginez cum o sa fie cand o sa fiu mare.

Cateodata am senzatia ca nu am inteles nici pana azi. Apoi se intampla cate o saptamana ca asta, in care termin scoala (definitiv, cel putin pentru moment), merg la o nunta si la o inmormantare si imi vad, dupa mult timp, prietena cea mai buna de pe vremea cand ne bateam pentru buline rosii la gradinita, si stam impreuna, asa cum faceam inainte, o zi intreaga, vorbind despre tot felul de tampenii pe care nu i le-am mai zis nimanui de nustiucand si pe care nici nu-mi dadeam seama cat imi era de dor sa le spun. Si atunci imi dau seama ca a venit timpul sa-mi amintesc, sa ma gandesc cum eram acum nustiucati ani, sa ma privesc de departe si sa rad la toate fazele care mi se pareau dramatice dar despre care toata lumea imi spunea: „he he, ce-o sa mai razi cand o sa iti amintesti de asta peste cativa ani!” chiar cand eu eram in culmea disperarii si traiam cu impresia sincera ca nu ma intelege nimeni cu adevarat.

Cand imi placea de cineva, el nici nu stia ca exist si cea mai buna metoda de a-i atrage atentia era un bulgare de zapada bine plasat.

Cand ma uitam in oglinda si mi se parea ca singura diferenta dintre mine si Rocky Dennis e un cos care e pe cale sa ma desfigureze complet.

Cand muzica preferata a tipului de care eram indragostita devenea dintr-o data singura muzica pe care aveam chef sa o ascult.

Cand imi venea sa fac pipi in pauze si ii spuneam colegei mele de banca hai si cu mine la toaleta, pentru ca era total uncool sa mergi singura si pentru ca oricum cineva trebuia sa iti tina usa.

Cand protestam infocata impotriva profesorilor care ne nedreptateau pana la punctul la care imi venea sa ma leg cu lanturi de usa de la cancelarie pentru ca profa de religie ne persecuta punandu-ne chiar sa invatam religie si nu intelegeam de ce toata lumea tot batea apa-n piua cu alesul bataiilor si cum sa imi conserv energia pentru chestiile cu adevarat importante, pentru ca pe vremea aia toate lucrurile pareau cu adevarat importante.

La naiba, toti anii aia in care incercam sa ma prind ce dracu ma face pe mine sa fiu eu.

Trebuie sa ajungi sa mergi la nunti ca sa iti dai seama ca maritisul nu e doar o chestie pe care o fac adultii – e ceva ce ai putea sa faci si tu, nu maine, nu poimaine, dar oricum, intr-un viitor definibil.

Trebuie sa ajungi sa mai mergi la inca o inmormantare ca sa iti amintesti ca esti la fel de perisabil ca o cutie de lapte. Iar atunci sa iti dai seama ca nici macar nu mai esti la fel de socat ca primele dati cand ai vazut un mort si ca asta nu inseamna ca esti un mostru insensibil ci ca incepi sa intelegi de ce pe unii ii umfla rasul la ingropaciuni cand babele se cearta pe numarul de bani care trebuie pusi in cosciug si cand tipul de la scara vecina care plimba capacul de la sicriu face piruete pe scari si nici nu isi imagineaza cat de amuzant e, in seriozitatea lui, cand se chinuie sa ramana in picioare numai ca sa nu se faca de cacao, si pentru asta isi contorsioneaza muschii fetei de parca ar fi in mijlocul unei clisme.

Si ca viata ta nu mai e un arc de cerc de 20, 30 de grade, ci un sfert destul de sanatos care incepe sa prinda contur si sa se inchida. Ca ai atins linia orizontului. Si ca acum poti sa te uiti cum o pustoaica de 15 ani isi pune cu aplomb tigarile pe masa din bucatarie fara sa-si aprinda vreuna numai ca sa iti arate ca e in randul lumii, ca poate si ea, si sa iti vina sa razi amintindu-ti cum te-ai inverzit la fata prima oara cand ai tras un fum dar ca te-ai abtinut sa nu tusesti, chiar daca iti curgeau lacrimile pe obraz, numai ca sa nu rada lumea de tine. 

Citeam undeva pe FB un status de-ala cheesy despre cum viata e ceea ce se intampla in timp ce tu esti ocupat sa-ti faci planuri. Cateodata si cliseele au adevarul lor.
____________________

* the teen drama that your parents should have watched before you became a teen - nu de alta, dar oamenii uita atat de repede
** articolul care m-a facut sa ma intreb daca chiar toata lumea care l-a dat pe FB si l-a comentat pe bloguri chiar citeste NY Times sau daca doar asist la propagarea unui viral intelectual
*** nu mai stiu daca exista un Popescu la B, dar aici sa fie clar ca e fictiv :)

Comentarii

Diana a spus…
Nicely put. :)

Postări populare de pe acest blog

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.