Treceți la conținutul principal

Sfarsit de vara cu sarbi, muzici si-un cort

Azi dimineata, pe strada, un nene cu ochelari patrati si dinti ca-n pozele de pe pachetele de tigari:

Let me ask you a question.
Ok.
Imi dau castile jos din urechi.
Do you believe in God?
Mi-a impins un flyer in mana. M-am simtit ca si cum mi-ar fi dat sa beau lapte stricat.
Oh, come on.
A fost tot ce-am putut sa spun.

Nu inteleg de ce Anglia e plina de predicatori de-astia nebuni. Numai strada principala din centrul Birminghamului cred ca are vreo 3. De ce incearca sa se salveze? Ce disperare ii impinge sa urle pe strada ca sfarsitul e aproape? De ce nu se muta pe strazile din Bucuresti, unde oamenii chiar au motive s-o ia razna? De ce n-am vazut oameni de-astia in Belgrad?

Poate pentru ca sarbilor pe place sa viseze mai mult. Ei vorbesc despre viitor cu un extaz aproape mistic, cum sa vina sfarsitul lumii tocmai acum, cand au drumul deschis in fata, lung dar care sigur o sa ii aduca la capatul curcubeului, unde se traieste usor si bine? Ei nu stiu cum or sa ajunga acolo, dar - cel putin studentii cu care mi-am petrecut eu timpul - stiu sigur ca o vor face. Nu le plac americanii, dar vor sa plece in America, in New York daca se poate. Si au impresia ca Romania e pe pasuni mai verzi ca ale lor.

***

Belgradul este unul dintre cele mai vii orase pe care le-am vazut in Europa. Cumva seamana cu Bucurestiul – terasele deschise pana dimineata, srl-ul din colt, cu castraveti si pemparsi, un centru vechi in reparatii permanente, caldura mare, ambuteiaje si sentimentul ca nimanui nu ii pasa ce faci.

Se fumeaza peste tot – in universitate, la intrarea in sala de curs (chestie care se facea si la noi, imi amintesc de cand eram la Jurnalism in special, dar care acum m-a surprins, pentru ca m-am invatat cu restrictiile din Anglia), in tren (nasii au avertizat ca dupa granita toata lumea trebuie sa stinga tigarile, ca in Romania nu e voie), in baruri si restaurante. Peste tot miroase a apa dulce, mirosul ala care imi aminteste de Cernavoda. E un oras prin care mi-a placut sa ma plimb noaptea, aveam senzatia ca nimeni nu doarme, chiar si in afara centrului gaseai terase la parterul blocului unde cativa insomniaci trageau de o bere in fara unei lumanari parfumate.

Si totusi, nu e Bucuresti. E mai curat, populat cu oameni ingrijiti si femei cochete, fara puradei care spala parbrize si ti se agata de poale sa le dai si lor ceva, cu mai putini caini vagabonzi (desi am inteles ca la periferie lucrurile nu stau chiar asa, dar hei, macar i-au mutat de ochii lumii). Si are un farmec boem si trist, de domnisoara de pension, un aer diferit diferit de haosul bucurestean care transforma fiecare zi intr-o cursa cu obstacole. Si balcoane frumoase. In cladiri vechi si darapanate, da, dar frumoase, pline de flori si decorate dupa firea proprietarului – o masa si doua scaune, un balansoar, funii cu ceapa sau un tablou cu nepoti.

Si vesel si trist Belgradul.

Serbia e o tare in care m-as intoarce si pe care as vrea sa o cunosc mai bine. Zece zile de stat acolo (3 la Exit, in Novi Sad – foto aici) parca n-au fost de ajuns. Na, poate si din cauza faptului ca de acolo m-am intors in Anglia, pe care am gasit-o la fel de intunecata si friguroasa ca de obicei, m-am mutat intr-o chichineata cu un singur geam, care da intr-o curte interioara cu niste tevi – sunt in centrul orasului si nu mai dau un sac de bani pe autobuze si taxiuri, dar imi lipseste al dracului de tare soarele. In casa, in birou, chiar si afara pe strada. Soarele de care am avut parte destul in Serbia (mai mult ca-n Romania, unde am nimerit fix 3 saptamani de ploaie si nori, de parca le-am adus cu mine de-aici), combinat cu tantari si cu cea mai umeda si lipicioasa caldura pe care am simtit-o vreodata.

Petrovaradin, aproape de intrarea la Exit 

Novi Sad

E drept ca n-am sarit asa, deodata dintr-un colt al Europei in altul. Doar trebuia sa-mi finalizez eurotripul, nu? Prima oprire a fost la Rijeka, in Croatia, la mare, aproape de intrarea in insula Krk. A fost prima daca cand am mers in Croatia, si auzisem de la multa lume ca e exact ca-n Grecia. Ma scuzati, Croatia e oricum altfel, dar nu e Grecia. Nu e mai urata – are peisaje aseamanatoare si autostrazi bune, dar, cel putin Rijeka pastreaza aerul apasator si claustrofob al fostelor orase socialiste, cu cladiri enorme si intunecate, prea multe si prea mari si un siloz fix in centrul orasului, la fel ca la Balcik.



Asa ca de acolo am fugit in Alpii austrieci, intr-un satuc de munte aproape de Spittal, unde mi-am dat seama ca si a suta oara cand o sa ajung in Austria o sa raman cu gura cascata in fata casutelor pictate, scoase din reclamele la ciocolata.


Mai departe, in Germania, aproape de Lindau, pe malul lacului Bodensee, am mers numai in picioarele goale prin iarba din camping si ne-am promis ca de acum incolo, cand mergem cu cortul, ne ducem in cele mai obscure orasele pe care le gasim pe harta. Ca ne cumparam o rulota. Ca ne mutam undeva unde e soare si cald noua luni pe an. Si ca, intr-o zi, o sa facem Route 66 si o sa ajungem prin toate locurile unde a facut Steve McCurry pozele din expozitia asta.

Sau macar acasa.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cum am schiat pe ploaie

Nu ma intelegeti gresit. Nu sunt mare schioare. Ba chiar anul trecut, in Austria, m-am trantit in mijlocul partiei si am inceput sa urlu ca un drac pana a venit un nene sa ma intrebe daca nu vreau sa ma duca el cu masina pana jos. I-am zis ca da, mi-am urcat schiurile in portbagaj si mi-am jurat ca eu nu mai urc in varful muntelui decat ca sa admir peisajul.

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi Drag ă organizator ule de evenimente. Fotograful e prietenul tău . Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte. Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie. Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretin

The Room si alte revelatii personale

Si uite asa m-am intors pe insulita asta unde, cand iese soarele, crezi ca o s-o iei razna ca aia din Caderea Noptii cand, v-ati prins, se face noapte. Am aterizat (de data asta fara probleme organizatorice ) acum vreo 3 saptamani, ce-i drept. Dar - stiu, pare de necrezut - chiar am avut chestii de facut (iuhu!).