Treceți la conținutul principal

Postări

Noua chestii pe care mi-ar fi placut sa le stiu inainte sa am caine

Era o minunata zi de iunie cand din cusca de pisica imprumutata de la un prieten a facut primul pas la mine in sufragerie Asimov, maimuta hiperactiva din nenumaratele mele posturi pe FB cu poze, gifuri si filmulete, si, da, stiu ca postez prea multe chestii cu cainele meu. Get over it.
Imi amintesc si acum: a facut cativa pasi, a miros putin parchetul si a facut un pipi luuuung fix in mijlocul camerei. Si m-am trezit gandindu-ma, panicata: ce naiba fac eu cu creatura asta? Nu pot s-o duc inapoi, nu?
Fast forward doi ani, si cam oriunde merg poataia mea atrage ca un magnet copii si adulti deopotriva, mai ales cand incepe sa-si execute programul de trucuri pentru care am tot zis ca o sa scot intr-o zi palaria sau cand se rostogoleste prin iarba cu cracii-n sus ca un santajist emotional de prima mana. Si atunci incep sa aud in jur, printre ooo-uri si uuuuu-uri: “Intotdeauna mi-am dorit un golden!”, “Uite, mami, vrei si tu unul d-asta?”, “Lasa mult par? Ne gandeam sa ne luam si noi unul,…
Postări recente

Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.
Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratu…

Momente si schite 2: Despre copii si parinti. In turme

pe modul random thoughts, ca-mi lipseste nitel coerenta la ora asta, ma intreb si eu:

de ce oare nu se gandeste nimeni sa intrebe fotograful cum crede ca vor iesi pozele mai bine si apoi sa-si faca spider-ul sau photo cornerul pornind de acolo, si nu invers.

de ce nimeni nu se gandeste ca un panou de carton instabil in mijlocul catorva mii de copii e o idee proasta, ca e doar o chestiune de timp pana cand si-l face unul palarie si pleaca urland de acolo.

de ce nimeni nu se gandeste ca daca tot pui zece oameni la stand, ar fi bine ca macar unul sa tina spiderul in cauza, in cazul in care totusi il darama cineva, ca fotograful nu e caracatita, sa poata sa faca si poze si sa tina si decorul in picioare. sau macar sa organizeze multimea intr-o coada, ca sa n-ai in cadru trei plozi care nu se cunosc intre ei, pentru ca parintii lor nu sunt in stare sa astepte trei secunde sa plece odorul aluilalt din fata panoului.

daca exista vreo gena care se activeaza in oameni cand fac copii si car…

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…

Reality bites

De citit în tandem cu astalaltă mică mărgică intelectuală

Când eram mică și nu știam să-mi fac tema la mate, întotdeauna o chemam pe mama să mă ajute. Mama știa matematică, e adevărat. Dar nu cu ce știa ea mă ajuta. Mama venea, se așeza pe un scaun lângă mine, și-mi spunea: ia zi-mi, ce problemă nu-ți iese. Și eu începeam să-i povestesc, iar pe măsură ce mă chinuiam să-i povestesc în așa fel încât să înțeleagă ce nu înțeleg eu, în capul meu se făcea așa o curățenie, tot haosul se disciplina, și de cele mai multe ori, povestindu-i ei ce și cum, reușeam să rezolv singură problema.

Pe principiul ăsta, când săptămâna m-am văzut pusă în situația de a-i explica cuiva ce înseamnă exact să ai un studio de fotografie, și, în mod indirect, ce înseamnă să ai un business, am schimbat accidental perspectiva. M-am trezit fără să vreau că văd lumea mea prin ochii lui, aceiași ochi pe care îi aveam și eu acum câțiva ani când mă plimbam prin Birmingham de la o prezentare la alta cu sacoul pe mine, cu…

Momente și schițe: Cu Unchiu Jeb la mall

Context: Uncle Jeb Studio trage în poze cuplurile doritoare, pe un fundal vălentinos. Opera se printează pe folie magnetică. Fotografiile sunt gratuite.
Capitolul 1: Din filosofia mocangelii E pe gratis? A, atunci se poate două?

E super că e gratis dar -

durează prea mult 
parcă mi-a ieșit nasul cam strâmb
nu puteți să mă faceți mai slabă?
pozele astea chiar se lipesc pe frigider?
mă așteptam la o poză mai mare...
nu puteți să ne prindeți în picioare, de sus până jos?
știu că durează între jumătate de oră și o oră, dar eu mă duc la film în 15 minute, nu puteți s-o faceți până atunci? 

Când e gata poza? 
Maxim o oră. 
Nu puteți să ne-o dați pe loc? Numai nouă, așa? 
Capitolul 2: Parenthoodu la români Must do: înainte sa pui copilul la poză, neapărat trebuie să-l pieptăni sau să-i dai măcar bretonul într-o parte. Chiar dacă tu încă molfăi șaorma, ai părul explodat și ești îmbrăcat în trening.

Nu-mi faceți mie poză, faceți-i lu ăsta micu.
Păi pozați împreună.
Nu, nu, ăsta micu să fie și el într…

The Times They Are a-Changin'

Ca toată lumea care, în prima săptămână din ianuarie, manâncă sănătos, aleargă, citește, începe un caiet nou la matematică și scrie frumos pe prima pagină, nici eu nu m-am putut abține să nu iau 534 de decizii în urma cărora o să fiu în sfârșit omul perfect. E ceva la luna ianuarie care te face să crezi că ai primit o nouă șansă de a te pune la punct cu diverse lucruri, la fel cum luna decembrie îți permite lejer sentimentul că oricum n-are sens să-ți mai bați capul, că oricum se termină anul. Ca și cum următorul ianuarie ar fi așa, undeva pe alt plan existențial.

În fine, teoria mea e că înainte de a te gândi la ce vrei e sănătos să faci întâi un pas înapoi. Să vezi ce ai învățat din lucrurile prin care ai trecut. Asta am făcut și noi la studio, ne-am pus la masă în ultima zi de lucru din decembrie și am făcut o listă cu ce-am făcut bine și ce-am făcut prost în 2012, ca să ne dăm seama ce e cazul să schimbăm (sau nu) în 2013.

Partea interesanta e ca a fost mai simplu la studio, ca s…