Treceți la conținutul principal

Filosofia Myspace-transcendentala

Nu stiu daca e din cauza felului meu de a fi, a varstei sau a faptului ca am crescut cu internetul in brate, dar intotdeauna mi se pare amuzant felul in care unii oameni de peste 40 si ceva de ani iau in serios tot felul de chestii de pe Twitter, FB si in general de pe Internet. Cum iau toate reply-urile, comment-urile sau alte tipuri de feedback ca pe niste chestii personale si cu care chiar merita sa-si bata capul.

Spun asta pentru ca aseara am asistat la o discutie lunga si de lipsita de sens despre relevanta Myspace-ului intre niste autodeclarate somitati ale muzicii din Birmingham (genul ala de oameni care lucreaza prin universitati, fac cercetare, lanseaza proiecte online cu la fel de mult impact ca reinventarea faxului, orice in afara de a lucra propriu zis in industria muzicala – in management, ca artisti, ca tehnicieni, you name it). Discutie care a pornit de la intiativa de pe Twitter a unei alte somitati autodeclarate de a-si convinge followerii sa nu mai intre pe Myspace. De ce? Pentru ca nu-i place lui si, drept urmare, l-a declarat nerelevant pentru muzicieni. Si gata.

Din categoria am avut dreptate si vreau sa-mi confirmati asta, unul dintre acesti followeri a deschis ieri cu aplomb intalnirea Birmingham Music Network cu intrebarea: Nu-i asa ca Myspace-ul mai e relevant? Si spre surprinderea mea (si a lui), nu toti participantii au fost de acord – eu ma asteptam la o reactie de-aia de tip galerie/majorete. Argumentele, in schimb, m-au bagat sub masa: ba casele de discuri nici nu iau in considerare formatii cu profil de Myspace, pentru ca orice trupa care intr-adevar are potential e in stare sa isi faca un site ca lumea (uite-asa o barba avea...), ca Youtube este superior ca mijloc de promovare pentru trupe (tot pe filiera am auzit ca pe la casele de discuri de vorbeste), ca Myspace are un layout de rahat – chestie cu care nu pot sa nu fie de acord. Sigur, toate exprimate sub forma de observatii, nu de opinii clare, sa nu-l deranjeze foarte tare pe prezident.

Toata chestia a durat vreo jumatate de ora, timp in care eu cred ca am avut un mare WTF scris pe fata si, pana la sfarsit, n-am putut sa ma abtin sa nu-i intreb unde bat de fapt cu discutia aia. Ce sens are sa te intrebi daca Myspace e relevant sau nu cand in majoritatea cazurilor, la un search pe Google, profilul de pe Myspace al trupei e primul rezultat? Si chiar daca n-ar fi, online-ul nu e ca un magazin din care iti cumperi numai cate o pereche de pantofi, pe rand. Nu exista niciun motiv logic pentru care o trupa trebuie sa aleaga intre Myspace, Last.fm, Reverb Nation, Band Camp, Facebook sau mai stiu eu ce. E la liber! Cu cat apare prin mai multe locuri cu atat mai bine.

E stupid sa gandesti alegerea unei retele sociale de muzica in aceeasi termeni in care alegeai intre CD si caseta acum zece ani. E fix genul de mentalitate care ii face pe pionii de la casele de discuri sa insiste ca iTunes si Spotify, nu mai vorbim de download-uri – distrug industria muzicala, cand de fapt sunt cam singurele chestii care o sustin in conditiile in care ei au pierdut trenul de mileniul trei si inca dau coduri de download la cate o amarata de piesa pentru fiecare album cumparat – uau, nu cumpar doar 10 piese, cumpar 11, dintre care una o iau de pe Internet! Cool – daca te-ai lovit la cap si crezi ca esti inca in anii ’90. Cum era aia cu „hippiotii din Sillicon Valley” (via Paul McGuiness)?

Nu mai spun ca discutia s-a dus in directia nostalgiilor fata de epoca vinilurilor si a studiourilor analogice. Sincer, cand trezesti spunand ca ti-ar placea sa revina vremurile vechi, cand ascultai 3 minute din piesa si trebuia sa schimbi discul, pentru ca aveau mai mult farmec, este timpul sa abandonezi muzica si sa te apuci de gradinarit. Si mie mi-e dor de casetele mele cu Vangelis, dar asta nu inseamna ca pot sa-mi imaginez lumea fara mp3-uri. Si n-o sa spun niciodata ca era mai bine inainte – responsabilitatea ta, ca profesionist, este sa te abtii de la astfel de comentarii si sa gandesti obiectiv. Acasa poti sa dai drumul la pickup, treaba ta.

Plus ca orice intalnire de orice fel in Birmingham se termina, in final, cu o slavire a creativitatii si a incredibilei mosteniri muzicale din West Midlands si cu discutii despre proiecte hiper regionale – necesitatea de a pastra cumva incredibilul talent cu care a binecuvantat al' de sus zona asta in arhive peste arhive, sau discutii despre scena muzicala din Dudley, Handsworth sau chiar Aston – care tehnic vorbind e in oras, la trei statii de autobuz de centrul istoric, dar ei il considera entitate separata. M-am intrebat cat de mult ar dura o discutie despre scena muzicala din Medgidia sau din Berceni. E adevarat ca pe aici chiar exista trupe si muzica, dar mi se pare ca o discutie care are drept subiect daca o trupa e din Stourbridge sau din Dudley, sau daca are cod postal cu D8 sau D10 deja frizeaza absurdul.

Pe de alta parte, am cunoscut doi baieti din Gambia care mi s-au parut fun :) doi dintre cei patru din sala aia care erau sub 30 de ani – cu tot cu mine. Nu stiu de ce, dar am senzatia ca oamenii care chiar fac treaba in muzica nu simt nevoia sa se intalneasca si sa se bata pe spate. Sau sa-si mangaie orgoliul cu discutii doar putin mai relevante decat un seminar despre fermoare. Cred ca urmatoarea intalnire de genul asta la care o sa ma duc o sa fie la o bere, in pub, cu baietii de la Doll & The Kicks. Macar ei chiar sunt o parte din industria muzicala :)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.