Treceți la conținutul principal

Englezii

Iau de-a gata toate oportunitatile pe care le au. Ba mai mult, se plang in continuu si traiesc cu impresia ca totul li se cuvine. Cand sunt studenti, nu iau nimic in serios, viata li se pare o gluma si le e totuna daca ajung sa lucreze la Tesco sau Microsoft. Oricum facultatea ii impinge de la spate, si de foame nu mor, orice ar fi. De ce sa se oboseasca sa invete?


Intr-o sala cu 16 oameni, la un business training:

Ai 10 cutii de fasole pe care le-ai cumparat cu 10 pence bucata. Vinzi 7 din ele cu 35 de pence bucata. Cu cat ramai? Rezultatul: 14 raspunsuri diferite, dupa 5 minute de calcule intense pe bucatele de hartie in patratele. Raspunsul profesorului: 1,75+3 cutii de fasole. Faceti si voi calculele.

Daca mai aud odata ce e ala un SWOT sau un PEST, ce inseamna segmentare sau USP, ce e ala un brand, sau, discutia mea preferata din anul I de facultate, diferenta dintre advertising si marketing, o iau razna. Dar, desigur, exista intotdeauna cursul urmator, cand profesorul intreaba "mai stiti ce e ala USP, nu?" si o multime de priviri bovine il fixeaza pana cand cineva indrazneste si zice "parca ne-ai zis data trecuta... da nu mai tinem minte", asa ca n-ar trebui sa ma hazardez.

Au impresia ca tot ce nu e britanic e prost, dar se simt bine cand se gandesc la bietele tari din lumea a treia pe care le salveaza cumparand prostioare din magazinele fair-trade. Recicleaza si sunt preocupati de soarta planetei, dar orice cumperi proaspat din supermarket (de la ciuperci pana la biscuiti) expira intr-o zi doua si ajunge la gunoi.

Se cred fiinte superioare - cand vorbesc de restul vecinilor de continent spun: `voi, europenii`. Iar estul Europei e un tot unitar vorbitor de rusa, o gaura neagra despre care nu stiu mare lucru, doar ca e populata de extraterestri cu accent ciudat.

Sunt opaci si absurd de politicosi. In 6 luni nu cred ca am ridicat vocea nici macar o singura data. Nu am avut de ce. Mi s-a facut rusine cand am vazut functionarul de la ghiseu cum se uita la mine cu un zambet sinistru si imi explica vesel ca "ne cerem scuze".

Sunt speriati de teroristi, cazaturi, zapada, orice le poate modifica chiar si intr-o mica masura ritmul de viata, succesiunea previzibila de ieri-azi-maine pe care au invatat sa se bazeze.

In bucatarie, un poster mare ne avertizeaza sa stergem pe jos daca varsam lichide, altfel cineva s-ar putea sa moara. La schi, in Glenshee, toata zona e impanzita de panouri care te avertizeaza cat de periculoase sunt sporturile de iarna (in Austria toate erau pline de poze cu schiori zambind fericiti).

Statul englez porneste de la premisa ca cetateanul e un infractor tampit. Asa ca il filmeaza peste tot. Daca esti banuit de o infractiune pe internet mai intai iti taie internetul, dupa aia verifica daca esti sau nu vinovat. Iti spune, cu poze, cum sa te speli corect pe maini,

dai drumul la apa, te dai cu sapun, te freci bine printre degete, te clatesti, te usuci

sa ai grija sa nu calci aiurea cand cobori din tren, cata grasime sa mananci si cat alcool sa bei, daca sa fumezi sau nu, pana la ce ora ai voie sa stai in bar. Oamenii traiesc ca in grija unui parinte mare, grijuliu si sever, care impinge, zi de zi, limitele amestecului in viata privata a cetateanului (chestia asta i-a ingrozit pe toti fotografii de aici).

Cand ii auzi vorbind intre ei, razi cu pofta, pentru ca au cel mai tare simt al umorului. Cu strainii nu fac glume - au impresia ca nu le inteleg. Cel mai usor ajungi la ei daca ai la randul tau simtul umorului si stii sa ii faci sa rada. Sau daca tii pasul in conversatii despre muzica si filme (si nu ma refer la Black Eyed Peas si Avatar). Sau daca bei cot la cot cu ei si nu pici sub masa.

Daca face parte din responsabilitatile lor, te ajuta. Nu iti trantesc usa de la birou in nas si racnesc "can't you see I'm working???". Si daca nu e, tot te ajuta, atat timp cat nu se deranjeaza prea tare. Daca ceri indicatii pe strada si nu stiu sa iti raspunda, agata ei pe altcineva, poate stie. Iti pun cumparaturile in punga. Tin usile de la lift. Daca ti-e pofta de ceva din mancarea lor si le ceri, iti dau fara regrete. Daca nu le ceri, nu-ti dau.

Nu se agita cu nimic. Nu sunt nici prea fericiti, nici prea tristi. Se bucura si se enerveaza moderat si li se pare ciudat sa vada pe cineva facand o criza de nervi sau plangand in hohote dintr-o prostie. Ai impresia ca isi conserva energia pentru o mare paruiala cosmica sau le e frica sa nu-si boteasca hainele.

Asta, desigur, cand nu sunt beti, imbracati in colanti roz cu chilotii pe deasupra, in costum de baie in miezul iernii si, de obicei la ora 4 dimineata, desculti.

Acum inca pot sa ii descriu - pana nu apuc sa traiesc prea mult printre ei si atunci chiar n-o sa mai inteleg nimic.

***

In septembrie, cand am plecat, nu reuseam deloc sa-mi imaginez cum o sa fiu peste 6 luni. Daca o sa am prieteni, job, o viata de-adevaratelea aici. Acum realizez ca oricum nu avea niciun sens sa ma gandesc la asta. Lumea nu e ca in povestirile lui Asimov: punem niste roboti, nave spatiale si americani intr-o povestire cu schepsis, si iaca viitorul. Oamenii se schimba in feluri pe care nici ei nu pot sa si le imagineze.

Si n-o sa aflu raspunsul la intrebarile mele decat cand o sa plec mai departe si o sa ma uit inapoi.

***

Maine vin acasa. Iar. La 12 noaptea ma pescuiesc ai mei de la Otopeni. Dupa aia, o sa-mi petrec urmatoarele 3 sapamani nefacand nimic. Si, ceea ce e si mai bine, negandindu-ma la nimic.

Apoi o sa ma intorc si o sa o iau de la capat. Nu mi-a parut niciodata rau ca am plecat. Si oamenii sunt oameni peste tot.

Comentarii

Anonim a spus…
:)) Mi s-a parut comic cum ai descris societatea britanica. Eu as adauga doar experienta mea proprie cand a batut politia la usa noastra pentru ca ma certam prea tare, "ca se auzea la 8 case", cu prietena. Eu am zis politistei " asa suntem noi latinii..". Acum as adauga"..noi nu ne pregatim pentru o oarecare lupta cosmica" :)).
Oricum mie mi se pare ca ne indreptam si noi usor usor spre societatea asta bazata pe ego-centrism..bafta in continuare!

Postări populare de pe acest blog

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.

Cum am schiat pe ploaie

Nu ma intelegeti gresit. Nu sunt mare schioare. Ba chiar anul trecut, in Austria, m-am trantit in mijlocul partiei si am inceput sa urlu ca un drac pana a venit un nene sa ma intrebe daca nu vreau sa ma duca el cu masina pana jos. I-am zis ca da, mi-am urcat schiurile in portbagaj si mi-am jurat ca eu nu mai urc in varful muntelui decat ca sa admir peisajul.