Treceți la conținutul principal

Euro trip UK - Ro, partea a 3a

Nu, in caz ca va intrebati, nu exista partile 1 si 2. M-am hotarat sa fac ca George Lucas si sa incep cu partea a treia :)

Pentru ca e a treia oara cand mergem cu masina din Marea Britanie pana in Romania. Prima data am fost in decembrie 2008, cand am facut revelionul la Londra, si a doua oara asta vara, cand am mers ca U2 la concert, tot in Londra.


Diferenta e ca fiecare dintre calatoriile astea au avut o justificare clara, dincolo de bani: faptul ca aveam chef sa ne plimbam si ca intr-un euro trip din asta vizitezi inca 4-5 locuri pe drum, cel putin. Pe cand acum am urcat pe feribot, am condus pana la Salzburg unde am incercat sa punem cortul, chestie destul de dificila cand toarna cu galeata si sunt 12 grade afara, asa ca am dormit la un Etap, si a doua zi am taiat-o spre tara. Am ajuns in Bucuresti in aceeasi zi (tehnic vorbind, in ziua urmatoare), pe la 4 dimineata, cu ochii iesiti din cap ca la melc, razand isteric si morti de foame.

Mi-a trebuit un drum din asta ca sa inteleg de ce trei sferturi din calatoriile mele prin Europa au fost cu masina (de trei ori in Grecia - dintr-un capat in altul, pana la Praga si inapoi, din Romania pana in Germania de vreo doua ori, plus astea trei drumuri in UK), cand, aproape de fiecare data, avionul ar fi fost mai ieftin si mai eficient.

Raspunsul? Pentru ca viata e simpla pe drum. Ai trei-patru zile in care creierul tau are o singura fixatie: sa ajunga la destinatie. Sunt singurele momente in care ma pot abtine sa nu ma gandesc la nimic altceva, la munca, la obsesiile mele personale. Imi fac propria minte sa adoarma. Sunt zile de tacere absoluta, cand nu am nevoie decat de multa muzica. Ma descalt, imi pun picioarele pe bord si cant, si viata parca inceteaza sa mai curga. In fata e soseaua, interminabila, mereu acolo. Pe o sosea buna te poti baza intotdeauna in Europa.

Niciodata un euro trip cu masina nu e perfect. Intotdeauna sfarsesti prin a cheltui mai mult decat ai planuit, prin a campa unde planuiai sa stai la hotel si invers, prin a dormi in masina cand voiai sa campezi. In Atena am primit doua amenzi de cate 200 de euro pentru ca nu purtam centura, iar soferul a ramas fara permis pana am platit. In Viena am dormit in masina in fata hotelului pentru ca o camera de trei persoane era 80 de euro si noi mai aveam vreo 50 fara motorina cu care trebuia sa ajungem acasa si era ora 3 dimineata, cand niciun camping nu te mai primeste. In UK, asta vara, am dormit in masina vreo 3 nopti pentru ca majoritatea campingurilor primeau numai rulote.

Am facut pana, a trebuit sa schimbam placutele de frana, am condus pana la epuizare, dar, by God, zilele alea au fost printre cele mai misto din viata mea. Oamenii pe care i-am cunoscut pe drum, situatiile in care am fost pusi si adrenalina de a stii ca ti se poate intampla orice (de la a ramane fara absolut tot ce ai in masina, cum a patit un prieten in Koln, pana la a lua pranzul cu un rapper camerunez naturalizat in Franta si proaspat mutat in Germania pe care doar ce-l intalnisem la o cantare la chitara cu o seara inainte, ironic, tot in Koln). Oraselele mici, unde niciun ghid turistic nu te trimite. Baruri obscure. Si, mai presus de orice, senzatia ca locurile astea incredibile pe care le vezi or sa ramana asa cum le vezi acum, pentru ca nu vei locui niciodata in ele. Dar tu te schimbi permanent, cu fiecare zi, cu fiecare loc nou, esti altul. Nu mai bun sau mai rau, doar altul, si asta e destul.

"I woke up as the sun was reddening; and that was the one distinct time in my life, the strangest moment of all, when I didn't know who I was - I was far away from home, haunted and tired with travel, in a cheap hotel room I'd never seen, hearing the hiss of steam outside and the creak of the old wood of the hotel, and footsteps upstairs, and all the sad sounds, and I looked at the cracked high ceiling and really didn't know who I was for about fifteen strange seconds. I wasn't scared; I was just somebody else, some stranger, and my whole life was a haunted life, the life of a ghost." (de aici)

PS: As vrea sa multumesc pe aceasta cale tuturor celor responsabili pentru minunatele E68 si E81, care transforma cei 600 de km de la Arad la Bucuresti intr-o aventura demna de Indiana Jones (sau Need for Speed, depinde din ce punct de vedere privim lucrurile), presarata cu vaci (cu sau fara SUV-uri), carute, sinucigasi, tiristi ai groazei, camioane cu stupi care merg cu 20 la ora pe banda a doua si tot felul de alte mici capcane ce fac ca drumul asta sa dureze cat cei 1200 de kilometri dintre Frankfurt si Budapesta.

PPS: Din seria "chestii dubioase care iti vin in cap cand te holbezi la drum la ora 2 dimineata", am si eu doua intrebari: ce-i cu toate semnele alea de "atentie, caprioare"? Cate caprioare/ursi/vulpi iti taie calea pe un drum european comparativ cu cainii vagabonzi si biciclistii fara vedere periferica, sau, daca esti in Dobrogea, şocâţii care alearga in zig-zag? Si totusi n-am vazut niciun indicator cu "atentie, caini vagabonzi". Pe aia cred ca daca ii ocolesti ai extra punctaj.

A, si stiti tantiile alea care pazesc veceurile de la Budapesta incolo, prin toate benzinariile din Europa? Cum o fi sa stai toata ziua sa ai grija ca toata lumea care opreste pentru o mica/mare treaba lasa 50 de eurocenti pe masuta? Si cum se cheama jobul tau? Sanitary Security Assistant? Oricum, cred ca sunt platiti destul de prost. Doar ceva mai mult ca un profesor pe la noi. Ceea ce o face o meserie de viitor, zic eu. La ce vremuri cacacioase traim, e mare lucru sa fii paznic la hartie igienica.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

The Times They Are a-Changin'

Ca toată lumea care, în prima săptămână din ianuarie, manâncă sănătos, aleargă, citește, începe un caiet nou la matematică și scrie frumos pe prima pagină, nici eu nu m-am putut abține să nu iau 534 de decizii în urma cărora o să fiu în sfârșit omul perfect. E ceva la luna ianuarie care te face să crezi că ai primit o nouă șansă de a te pune la punct cu diverse lucruri, la fel cum luna decembrie îți permite lejer sentimentul că oricum n-are sens să-ți mai bați capul, că oricum se termină anul. Ca și cum următorul ianuarie ar fi așa, undeva pe alt plan existențial.

În fine, teoria mea e că înainte de a te gândi la ce vrei e sănătos să faci întâi un pas înapoi. Să vezi ce ai învățat din lucrurile prin care ai trecut. Asta am făcut și noi la studio, ne-am pus la masă în ultima zi de lucru din decembrie și am făcut o listă cu ce-am făcut bine și ce-am făcut prost în 2012, ca să ne dăm seama ce e cazul să schimbăm (sau nu) în 2013.

Partea interesanta e ca a fost mai simplu la studio, ca s…

Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.
Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratu…

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…