Treceți la conținutul principal

Dileme existentiale

Nimic serios.

Deci da. Am vazut si ultimul episod din ER. L-am tot amanat vreo doua saptamani, cum am facut si cu ultimele episoade din X-Files. Nu-mi plac finalurile serialelor, cand se termina ma simt ca si cum as afla ca ciocolata mea preferata nu se mai fabrica, asa ca prefer sa o tin pe ultima in frigider pana mai are putin si expira si dupa aia o mananc cu nostalgie si tristete fata de vremurile bune.

Dar, pe principiul mai bine sa-i duci lipsa, decat sa-i duci grija, iaca se duse si serialul asta. Imi amintesc ca asta vara am dat, pe Yahoo Answers, peste unul care intreba daca exista cineva care chiar a vazut toate cele 15 sezoane din ER. As fi raspuns acum la intrebarea aia, dar n-am mai gasit-o.

Ultimul episod a fost destul de lacrimogen, dar e scuzabil. Adica eu am vazut tot serialul intr-un an si ceva, ei l-au filmat in vreo 15, iar in ultimul episod s-au adunat tot felul de personaje din vremurile alea bune de care ziceam (cam pana la sezonul 9 asa), si sunt destul de convinsa ca o parte din emotiile de pe fetele lor erau reale.

M-am intrebat intotdeauna cum o fi sa lucrezi intr-un serial de-asta kilometric. Dar nu ca ER, asta a fost decent, ceva asa gen Tanar si Nelinistit. Deja dupa vreo douaj de ani cred ca incepi sa iti faci planuri de pensie. Si te duci ziua la serviciu cam la fel de entuziasmat ca un contabil. Ok, un contabil care sta intr-o super vila in California, conduce o decapotabila si are o gagica de 23 de ani pe post de Home Entertainment System... ok, deci nu ca un contabil.

Oricum, chestia care mi s-a parut cea mai tare, si care m-a impins sa-l vad pana la capat n-a fost neaparat povestea cu doctorii eroi - de altfel, tocmai asta a fost misto la inceput, ca in serialul asta chiar erau personaje principale cu chelie si pacienti care-ti vomita pe pantofi, spre deosebire de House, unde 13 si Cameron arata de parca au un stilist portabil cu ele in spital. A fost faptul ca toata miscarea personajelor prin timp parea reala. Adica veneau si plecau in mijlocul sezonului - desi au mai murit si in feluri extraordinare (zdrobit de elicopter in fata spitalului :)) ), asta e, serial american - dar nu s-a concentrat niciodata pe un grup de "super prieteni" in fata caruia sa faci awwwww de Craciun in fata televizorului.

De fapt, cand pleca vreun personaj nu prea ii simteai lipsa - cum a fost in X-Files, cand a plecat Mulder si Scully si-a petrecut urmatoarele doua sezoane cu lacrimi uscate pe obraji si cu agentul Doggett pe post de bodyguard personal, plus tipa aia, cum naiba o chema, care avea ca tagline "I feeeeel eeeevil" - wtf were they thinking??? Ideea e ca, dupa 15 sezoane, iti dai seama ca ai vazut personajele alea crescand si imbatranind. Si e dragut, e asa, ca un bildungsroman mai putin solicitant pentru neuroni.

In continuarea pasiunii mele pentru seriale din anii '90 (cu actiune si personaje mai consistente, desi mai putin entertaining decat ce se se face acum), ma gandeam sa ma apuc de Chicago Hope, dar am vazut primele 4 episoade si, in ciuda lui Mandy Patinkin si a lui Hector Elizondo, povestea e mult prea David E. Kelley-gen pentru gustul meu. E un fel de Grey's Anatomy mai putin amuzant (ma rog, in masura in care Grey's Anatomy a fost amuzant, prin primele doua sezoane), cu costume si decoruri mai urate.

Partea grea cand se termina un serial care iti place e pana iti gasesti altul nou. Adica de obicei ma uit la 2-3 in acelasi timp, unele sunt pentru umplut timpul cand mananc, altele pentru duminica seara, dar de obicei doar unul singur chiar imi place de-adevaratelea. Pana acum le-am gasit repede, de data asta am ramas blocata pe Cheers si Criminal Minds (care ma plictiseste ingrozitor daca vad mai mult de 1-2 episoade pe saptamana, e amuzant sa ii vezi cum le explica politistilor profilurile si vorbesc pe rand, cate o fraza, cum faceam cand aveam proiecte de grup pe care trebuia sa le prezentam toti si invatam pe dinafara ce tre sa zicem). Parca as vrea ceva care sa imi placa mai mult. De obicei, daca mi-as dori sa fac parte din echipa care il scrie, jackpot, ma uit pana la sfarsit, dar acum nu e cazul.

Si nu, nu ma uit la Lost. Sau la Heroes. Sau la Gossip Girl - bleaaaaaah. Sau la Stargate Universe. Serios, Stargate fara Jack e ca un fel de Saved by the Bell varianta n+1. Sau ca Scrubs ala nou, prost si cu JD si fara JD.
______

Si nu, nu stau toata ziua cu curu pe scaun si ma uit la seriale. Doar ca n-am televizor. Si nici n-am de gand sa-mi iau. TV-ul e misto doar acasa, in vacanta, cand pot sa prind teleshoppingul de la ora 2 dupa-masa.
______

Ce chestie. Aseara am visat ca dr. Benton se mutase in Constanta, doar ce-si construia o vila, si-a parcat Jeep-ul in fata casei si i-au taiat unii cauciucurile :)))

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

The Times They Are a-Changin'

Ca toată lumea care, în prima săptămână din ianuarie, manâncă sănătos, aleargă, citește, începe un caiet nou la matematică și scrie frumos pe prima pagină, nici eu nu m-am putut abține să nu iau 534 de decizii în urma cărora o să fiu în sfârșit omul perfect. E ceva la luna ianuarie care te face să crezi că ai primit o nouă șansă de a te pune la punct cu diverse lucruri, la fel cum luna decembrie îți permite lejer sentimentul că oricum n-are sens să-ți mai bați capul, că oricum se termină anul. Ca și cum următorul ianuarie ar fi așa, undeva pe alt plan existențial.

În fine, teoria mea e că înainte de a te gândi la ce vrei e sănătos să faci întâi un pas înapoi. Să vezi ce ai învățat din lucrurile prin care ai trecut. Asta am făcut și noi la studio, ne-am pus la masă în ultima zi de lucru din decembrie și am făcut o listă cu ce-am făcut bine și ce-am făcut prost în 2012, ca să ne dăm seama ce e cazul să schimbăm (sau nu) în 2013.

Partea interesanta e ca a fost mai simplu la studio, ca s…

Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.
Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratu…

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…