Treceți la conținutul principal

Despre mine

Ioana Epure, 27. Am facut un master in jurnalism in UK, am terminat Comunicarea la SNSPA, am scris si-am organizat evenimente la Metropotam, am dat cu pixul la Sunete, la Dilema Veche si la Bookaholic, si prin multe alte locuri pe care nici nu le mai tin minte.

Timp de un an am fost documentarist la Realitatea TV.

Pe vremuri, fondator UnkleJeb Events, prin care planuiam sa va stric linistea de pe strada in urmatorii 5-10 ani sau macar pana surzesc si nu mai sunt in stare sa pescuiesc formatiile care imi plac si sa le invit la un suc in Bucuresti.

Azi fotograf full-time.

Si, mai recent, fondator Uncle Jeb Studio, cel mai misto studio de fotografie din Bucuresti. Sau macar singurul unde o sa gasiti, la un loc, cinci palarii, un caine si o suta de elefanti. Si care organizeaza, de doi ai incoace, Noaptea Studiourilor Foto.



Daca va plac aberatiile mele, cautati-ma pe Facebook, ca sa aflati pe unde mai scriu.

Daca va plac pozele mele, dati o tura pe ioanaepure.ro, pe pagina de Facebook a Uncle Jeb Studio sau la noi pe site, ori pe Festival Photo.

In rest, beau berea direct din sticla, alerg in Birmingham Lisabona Bucuresti dupa caini cu covrigi portocale sticle de vin rosu in coada, am nostalgii dupa o fosta viitoare cariera de rockstar si de-aia, orice as face, tot in fata sau in spatele scenei ma invart. Cand o sa fiu mare, vreau sa ma fac Wonder Woman.

Poze de colega Cristina.

Alte mici detalii

Cum ar fi faptul ca tot ceea ce scriu aici reprezinta parerile si ideile mele, fara vreo legatura cu oamenii sau cu organizatiile cu care lucrez. Nu de alta, da-s destul de vehementa si lumea se mai supara pe mine. 

Postări populare de pe acest blog

Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.
Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratu…

Noua chestii pe care mi-ar fi placut sa le stiu inainte sa am caine

Era o minunata zi de iunie cand din cusca de pisica imprumutata de la un prieten a facut primul pas la mine in sufragerie Asimov, maimuta hiperactiva din nenumaratele mele posturi pe FB cu poze, gifuri si filmulete, si, da, stiu ca postez prea multe chestii cu cainele meu. Get over it.
Imi amintesc si acum: a facut cativa pasi, a miros putin parchetul si a facut un pipi luuuung fix in mijlocul camerei. Si m-am trezit gandindu-ma, panicata: ce naiba fac eu cu creatura asta? Nu pot s-o duc inapoi, nu?
Fast forward doi ani, si cam oriunde merg poataia mea atrage ca un magnet copii si adulti deopotriva, mai ales cand incepe sa-si execute programul de trucuri pentru care am tot zis ca o sa scot intr-o zi palaria sau cand se rostogoleste prin iarba cu cracii-n sus ca un santajist emotional de prima mana. Si atunci incep sa aud in jur, printre ooo-uri si uuuuu-uri: “Intotdeauna mi-am dorit un golden!”, “Uite, mami, vrei si tu unul d-asta?”, “Lasa mult par? Ne gandeam sa ne luam si noi unul,…