Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din 2011

Tam-Tam-Tam!

Sau Tam Tam Fest , cel mai mare eveniment de care m-am ocupat până acum și care se întâmplă diseară. It's been a hell of a ride - multă lume, sinceră să fiu, chiar și eu, deși am mai făcut genul ăsta de evenimente, chiar dacă la scară mai mică, nu-și dă seama ce cantități industriale de muncă intră în așa ceva. În general evenimentele te pun să porți, pe rând, tot felul de pălării, de la aia de electrician, până la aia de gunoier, sau, cel mai recent exemplu, lipitor profesionist de stikere gigantice. Ați fi surprinși de câți metropotami a fost nevoie ca să lipească niște stikere de doi metri pe o folie magnetica lungă de șapte metri :)) ( puteți afla de aici, deși nu cred că au încăput toți în poză ). Rezultatele o să le vedeți diseară pe cele două microbuze de festival care or să vă plimbe de la un club la altul. Și din nou, ca de fiecare dată, îmi stau pe vârful limbii o mie de povești și povestioare și motive pentru care iubesc meseria asta și pentru care, în ciuda celor

All the single ladies have to eat

And oh my, how time flies. E o chestie ciudată asta, cum unele luni trec mai repede ca altele. Și, mai ales, cum nici nu-ți dai seama când jumate din tot ceea ce-ți propui să faci ajunge pe lista lungă a lucrurilor pe care nu le vei face niciodată, dar pe care îți juri în fiecare zi că le vei face. Că am avut ce scrie, nu încape nicio îndoială. Voiam să povestesc despre eurotrip-ul nostru de la sfârșitul lui august, care a fost mai plin de haos ca o intersecție din Bombay. Despre articolul ăsta ( All the Single Ladies , care a trimis-o pe autoarea Kate Bolick direct pe coperta de la The Atlantic , cum rar se întâmplă cu redactorii) și cum cred că ar trebui să încetăm cu ipocrizia și să nu mai scriem materiale de zece pagini despre cum femeile sunt fericite (poate chiar mai fericite) fără bărbați, pentru că, vorba lui Marquez, trebuie să fie și cineva care să te ajute cu clismele la 80 de ani. Mă enervează că femeia emancipată a vremurilor noastre e incapabilă să înțeleagă că o să

Fim

Bună seara , zic, cu ochii în puiul ăla fript pe care îl împacheta doamna într-o cutie de carton. Ea își termină treaba, și după vreo câteva secunde se uită la mine ușor amuzată. Bună seara! Pot să cumpăr și eu vreo două aripi? întreb, cu vocea tremurând de la cantitățile industriale de salivă care mi se rostogoleau prin gură. Ea mai aranjează niște cute pe la colțurile cutiei. Ridică o sprânceană. E... nu poți.  Eu, bâțâind de pe un picior pe altul. De ce?! Doamna ridică din umeri, punând puiul într-o pungă și începând să umple altă cutie. Păi, trebuie să cumperi tot puiul. Eu, cu mintea ușor încețoșată de foame, gata gata să-mi arunc tot ce aveam în portofel la picioarele ei, numai să mă lase să fug într-un colț și să sfârtec o aripă de-aia crocantă și maronie. Bine! Cât costă puiul?  Ea oftează. Câte probleme-și pun unii. Păi, depinde de pui. Nu, n-am mâncat aripi în seara aia. Oh, how time flies when you're having fun. Pentru că mă enervează felul în care

Să ai timp să te gândești nu e totdeauna un lucru bun

Azi am gândit mult. N-am mai făcut asta demult, de când mi-am dat seama că o iei mai rar razna dacă te gândești doar la următorul pas pe care îl ai de făcut, în loc să încerci să-ți imaginezi întregul dans. Numai că experiența asta din Portugalia m-a împins să descopăr, fără să vreau neapărat asta, mai multe lucruri despre mine pe care acum nu prea mai am cum să le uit. Once you've seen it, you can't unsee it. 

Super Bock Super Rock sau de ce uneori contează mai mult cine ascultă decât cine cântă

Am intrat în casa, mi-am aruncat bagajele pe jos. Nu știam ce să fac mai întâi, să mănânc, să dorm sau să mă arunc în cada că să dau jos cele două degete de praf care mă făceau să arăt ca mașinile alea pe care scrie spalămă . Când m-am uitat în oglindă eram neagră, dar nu eram sigură dacă e de la soare sau e ca-n bancul cu tricoul cu Metallica.

Teleportarea se invata

Era demult un banc, ala cu Strul si rabinul, unde Strul se plange ca are casa prea mica si rabinul il pune sa-si mute toate animalele inauntru, si cand le scoate in sfarsit afara se mira de cat loc are in casa. Cam asa e viata mea, cum e casa lui Strul. Cand nu-i destul, cand e prea mult. Ma astept ori la tot, ori la nimic, si pendulez intre un optimism tampit si un cinism care ar face si un unicorn roz sa-si bata cuie in cap.

10/18

Adica ultimele 10 zile in 18 propozitii aleatorii, pentru ca despre orasul asta nu-s inca in stare sa scriu un text coerent.

Marile dileme ale micului promoter

Azi am remarcat ca mi-a iesit si al doilea fir de par alb. Poate e un semn ca ar cam fi cazul sa mai impartasesc din intelepciunea mea, ca altfel isi gaseste ea metode de a iesi la suprafata. Sau poate e din cauza ultimelor weekend-uri. As zice ca mi-am primit botezul si ca fotograf de concert si ca organizator de evenimente.

Lambshade x 3

Nu stiu ce faceti voi weekend-ul asta, dar Uncle Jebediah merge la concerte. De maine pana sambata. Pentru ca prietenii de la The Goodie Bag Company , in colaborare cu UnkleJeb Events (wink), va aduc zilele astea la Bucuresti formatia Lambshade, venita tocmai din Olanda. Un rock curat, o trupa ceva mai mainstream decat chestiile cu care v-am chinuit urechile pana acum .

Shuffle

Am una din zilele alea care nu-s proaste de la sine, adica, nu te trezesti dimineata cu sentimentul ala " this is not a fine day for science ", ci altii din jurul tau sunt responsabili de chestia asta. Si asta ma oftica. Cred ca e ok ca tu sa fii responsabil cand ai o zi de rahat. Pentru ca ai fost prost. Pentru ca nu te-a dus capul. Se intampla. Dar cand altii se ocupa de asta, nici macar satisfactia autoironiei si pumnilor artistici in cap n-o ai. Pentru ca e legal sa-ti tragi tie pumni in cap. Dar daca-l prinzi pe altul, s-ar putea sa-l bagi in spital. Iar asta sa iti faca ziua si mai de rahat.

Nostalgii si Game of Thrones

De George R. R. Martin am auzit prima oara pe la 12 ani, cand unchi-miu mi-a pus o sacosa cu carti in brate si mi-a zis Daca iti place science fiction-ul, citeste-le pe astea, si vorbim dupa. Am citit Peregrinarile lui Tuf si Zburatorii noptii (dupa care s-a facut si un film foarte prost ) si de atunci Martin a ramas mereu in mintea mea ca unul din autorii mei preferati, desi dupa aia nu m-am mai intors la el niciodata. Intotdeauna am preferat sa citesc autori diferiti decat sa raman fixata pe unul singur - cu toate ca am avut si cateva momente de-astea, recunosc, unul dintre ele a fost chiar cu Asimov, si apropo, eu ma situez in tabara care considera ca, oricat de simplist ar fi, Asimov e tata lor, si ca daca vrei sa te apuci de science fiction, Dune e cea mai proasta alegere si seria Imperiului cea mai buna. Doar zic.

Poezie de ilie. A 7-a generatie*

In seara asta mi-am uitat cartea la birou. Cartea pe care o car dupa mine, ca sa pot sa citesc in toate momentele moarte ale zilei, in special in autobuz. Sigur ca intr-o lume ideala n-as citi in autobuz. Dar intr-o lume ideala as avea timp sa citesc oriunde altundeva. In lumea in care traiesc, nu e cazul. Daca m-as duce mai des la dentist, as citi in sala de asteptare. Dar nici asta nu fac, din fericire. Asa ca, zilnic, car dupa mine ditamai biblia, Red Mars momentan, ceea ce inseamna ca cel putin o ora pe zi am timp sa citesc.

Dangerous Minds Radio Hour si alte muzici obscure

Nu stiu exact ce ascult acum, ca vine de la radio (via Lauren Laverne pe BBC 6 ) dar e o chestie tribala si funky care vine dupa cate se pare din Kenya. E a nustiucata oara de cand o ascult si niciodata nu retin decat ca sunt la Moshi Moshi Records , si cand intru la ei pe site mi se face brusc lene sa iau toate formatiile la rand sa vad care e din Kenya.

Billy Corgan stie

Exista putine chestii de care as putea sa spun ca sunt mai mandra decat de decizia de a pune pentru prima data mana pe o chitara. Aveam 16 ani si m-am facut ospatarita pentru vreo doua luni in vacanta de vara ca sa strang banii. Toata lumea mi-a spus ca o cumpar degeaba: ca o sa incerc sa cant la ea, n-o sa-mi iasa si o sa o s-o abandonez pe undeva prin casa, inca un obiect de care sa te impiedici cand cauti cutia cu manuale dintr-a cincea sau calculatorul ala vechi facut bucati.

Din lipsa de copac

Nu stiu de ce, dar zilele asta mi-a tot venit in cap amintirea unui moment cand citeam destul de mult intr-un copac de la bunica-mea. Stiu ca am citit acolo Pianul Mecanic a lui Vonnegut si Paralela Enigma de Anania si Barbulescu (asta a trebuit sa o caut, chiar nu mai stiam cum se cheama). Era un mar nu foarte inalt - oricum eram complet netalentata la catarat in copaci - al treilea din sirul de pe dreapta holdei.

Bowie's Anatomy

Prima chestie care mi-a venit in minte dupa ce am vazut The Man Who Fell to Earth a fost ca e un fel de The Wall al lui Bowie, doar ca ceva mai subtil. Si fara soundtrack. Dupa aia mi-am tras una dupa cap – e clar ca n-ai niste puncte de reper prea sanatoase cand ajungi sa aplici unui astfel de film eticheta de subtil .

Take It Easy Hospital live – tigara de dupa

Cateodata timizi, rezervati, precauti, altadata potentiale personaje principale intr-o reinterpretare a basmului cu printesa si bobul de mazare, Ash si Negar au satisfacut vineri curiozitatea multor oameni care voiau sa stie cum e cu pisicile persane si cu fuga lor de pe taramul unde muzica a devenit (…) in mod eronat, un instrument de lupta impotriva imperialismului vestic (via interviul pentru Hotnews ).

Cum vreau sa fiu la 81 de ani

Azi noapte am stins lumina ascultand interviul asta - Ursula K. Le Guin la BBC . Jumatate de ora in care se vorbeste despre diferenta dintre sci fi si SF si dintre hard SF si soft SF , despre un indian care a locuit intr-un muzeu de antropologie si despre taoism. Toate povestite calm, de o voce cu un timbru cald, numai bun de spus povesti.

Doua cu Take It Easy Hospital

Adica doua vesti am pentru voi: 1. Joi, 3 februarie, adica saptamana viitoare, in Control, ora 20, avem proiectie No One Knows About Persian Cats. Intrare moca. Ca sa vedeti cam care e treaba cu Take It Easy Hospital si sa intelegeti de ce e musai sa fiti la concert pe 11 februarie. La ora 9. Pica intr-o vineri.  

Fericirea Omului Invizibil

Intotdeauna mi-am imaginat ca Omul Invizibil e fericit. Pentru ca vede tot ceea ce altii nu vad, observa fara a fi observat, traieste prin altii. Cand am citit romanul lui Wells, mi-a dat impresia unei povesti moralizatoare pe care nu eram inca pregatita sa o inteleg, sau macar sa o accept. Inca mai cred ca Omul Invizibil putea sa fie fericit. Atata timp cat accepta ca fericirea lui era diferita de a celor care nu-l vedeau.

Prieteni imaginari de toate felurile

1. If you've seen one consumer electronics show, you've seen them all. (de aici) Pentru ca in ultimele luni tot am impresia ca viata mea seamana cu un film indie cu coloana sonora de, sa zicem, Broken Social Scene ca Half Nelson , sau Rachel Getting Married sau orice altceva in spiritul asta realist si deprimant, in care salvarea nu vine de fapt niciodata, dar stii ca nu strica s-o astepti, in ultima vreme imi amintesc cu din ce in ce mai multa nostalgie de prietenii mei imaginari din copilarie si de lumile alea fantastice in care ma mutam de fiecare data cand nu-mi placea cum stau lucrurile in realitate. Prin carti, filme, si-n niste locuri pe care le inventasem, unde stateam de vorba cu niste oameni pe care-i inventasem.