Treceți la conținutul principal

Some scary shit / some funky shit

Scary shit, adica asta si mai ales asta.

Imi povestea ieri cineva de la facultate despre niste jurnalisti freelanceri care organizeaza frecvent evenimente prin care se promoveaza pe sine. Un fel de Notice me! I have free tea and refreshments! Ea mi-a zis ca i se pare o idee originala. Eu i-am spus ca e o forma de disperare. Sunt alea doua degete pe care se chinuie sa le mai tina la suprafata un om care se ineaca, dar nu vrea nici in ultima clipa sa renunte la speranta ca cineva o sa il pescuiasca din gura acestei industrii muribunde care atrage inca o multime de oameni ca pe muste la bec.


Nu jignesc pe nimeni, ca o musca de-asta sunt si eu. Doar ca eu ma invart cu incapatanare in jurul becului de mai multi ani si am invatat pe parcurs ca puterea de a te adapta la tot felul de situatii, pentru a le face posibile pe altele, este ceea ce te salveaza in ultima instanta. E o problema de compromis, de limitele pe care ti le impui si de cat de mult esti dispus sa sacrifici pentru a ajunge acolo unde vrei. A bunch of mumbo-jumbo, nu? Nu. Cand anual scolile de jurnalism scot batalioane intregi de studenti a caror tangenta cu domeniul se reduce la a cunoaste piramida inversata (si asta din practica, evident), sa ajungi sa scrii ce si cum vrei si sa fii si platit pentru asta e science fiction daca nu esti dispus sa faci niste compromisuri pe drum. Dupa care logica, ce povesteam mai devreme are sens, ceea ce, dupa ce ca e trist, imi face creierii praf.

De la profesori auzi: timp si rabdare. (Aici cel putin, ca in Ro nu-mi amintesc sa fi primit vreodata sfaturi de viata decat de la Tran in anul 1, cand un prieten a incendiat tomberonul de la Polizu cu o tigara si el a venit la mine si mi-a zis: Ce faci ma, ii duci lu maica-ta un piroman acasa?) Problema cu reteta asta e ca e cam greu de urmat intr-o lume care nu iti ofera in niciun caz luxul de a avea rabdare. O lume care te impinge permanent de la spate sa faci ceva, sa fii ceva, altfel nu existi.

Studentia mea a doar fix un an - nu-mi pare rau, dar cateodata mi-as dori sa fi avut putin timp la dispozitie sa inteleg si eu care e treaba cu mine, ce caut pe drumul pe care sunt. Nu mi l-a ales nimeni, mi l-am ales singura, inca de pe vremea cand ma jucam cu lego, dar as fi apreciat o vreme in care sa simt ca nu ma alearga nimeni de la spate. 22 e un numar care acum zece ani insemna sfarsit de studentie. Azi e un numar care inseamna you loser, inca nu ti-ai gasit job? Nu e corect - lumea n-are rabdare cu noi, dar noi trebuie sa avem rabdare cu ea.

Uite asa se nasc monstri de genul asta. Oameni a caror traiectorie in viata seamana cu un joc de pinball, care n-au nici cea mai vaga idee care e treaba cu ei, ce stiu si ce le place sa faca. Nu-mi spuneti ca are vreo legatura cu facultatea - sunt deja satula de clisee de genul esti din poli, esti un geniu, esti de la SNSPA, esti o pidzulita cu talente. Tine doar de cat te cunosti tu pe tine si cat de bine intelegi pe ce drum esti si unde te duce. Din pacate, in Ro asta nu se invata in scoala.

Nu, meseria nu e bratara de aur. Nu, nu esti un membru mai util al societatii daca muncesti de la 15 ani, nu esti mai cu mot decat unul care la 23 inca vrea sa invete - si invata, nu o freaca la cantari in camine si prin tabere moca. Si asta o zic tocmai ca un student care n-a avut rabdare.

Pentru ca, daca la aproape 30 de ani nu te poti mandri decat ca stii sa faci cafeaua, ca ai o diploma de licenta intr-un domeniu oarecare, si ca ai lucrat in doua restaurante, o agentie de voiaj, un chiosc de ziare si un call center nu se cheama ca ai o vasta experienta de munca (doar cu munca nu trebuie sa iti fie rusine, nu)? Inseamna ca trebuie sa te opresti. Sa te asezi putin pe un scaun. Pe jos. Unde vrei tu. Sa respiri. Apoi sa te intrebi: Cine sunt? Ce vreau? Si daca unicul raspuns care iti vine in cap este: sa-mi castig existenta/un job stabil mergi frumos intr-o pestera si trage piatra dupa tine.

La dracu, hai sa nu ne mai aruncam atata cu capul inainte si cand ne imprastiem creierii pe asfalt sa ne plangem ca vina e a sistemului, a angajatorilor, a societatii, a crizei, a lui Mojo Jojo sau a lui Lex Luthor. O fi si a lor. Dar inainte sa ajungi un mandru muncitor esti om. E asa de greu sa vezi in viitor mai mult de urmatoarele cateva luni?

***

In afara subiectului, dar trebuie, trebuie sa anunt ca UnkleJeb Events is alive and kicking si va invita pe 6 noiembrie, in Control, la concertul Doll and The Kicks. Si pentru cine isi face probleme ca e mult pana atunci, nicio grija, n-o sa va las sa uitati :)

Comentarii

vali1313 a spus…
Draga mea, nu lumea te împinge ci NEVOIA. Nevoia de a avea, de a fi, de a trăi (apropos, peştera lui Platon are altă piatră).
A te face cunoscut, într-o lume în care, ai dreptate, agramaţii cu diplomă acoperă tot, devine o necesitate nu un semn de disperare. Asta e. G.B Show spunea "sunt de acord să fiu modest dar să se ştie".
Să ai răbdare începe să devină o necesitate nu o virtute şi nici măcar nu poţi să spui "Opriţi planeta, vreau să cobor! (Ioan Grigorescu - Dilema americană)"
Dar, din păcate, şi autovictimizarea "dă bine" şi "e cool" dacă nu chiar mişto (fără ghilimele că e mai mişto).
Ioana a spus…
Scuza-ma, Vali, dar toata ideea postului meu era tocmai faptul ca m-am saturat de diversi care se dau loviti de sistem. Citeste chestiile pe care le-am linkat si o sa vezi la ce ma refer.

Postări populare de pe acest blog

Cum am schiat pe ploaie

Nu ma intelegeti gresit. Nu sunt mare schioare. Ba chiar anul trecut, in Austria, m-am trantit in mijlocul partiei si am inceput sa urlu ca un drac pana a venit un nene sa ma intrebe daca nu vreau sa ma duca el cu masina pana jos. I-am zis ca da, mi-am urcat schiurile in portbagaj si mi-am jurat ca eu nu mai urc in varful muntelui decat ca sa admir peisajul.

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi Drag ă organizator ule de evenimente. Fotograful e prietenul tău . Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte. Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie. Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretin

The Room si alte revelatii personale

Si uite asa m-am intors pe insulita asta unde, cand iese soarele, crezi ca o s-o iei razna ca aia din Caderea Noptii cand, v-ati prins, se face noapte. Am aterizat (de data asta fara probleme organizatorice ) acum vreo 3 saptamani, ce-i drept. Dar - stiu, pare de necrezut - chiar am avut chestii de facut (iuhu!).