Acum cateva luni am facut o lucrare despre asa-numitul "long form music journalism". A inceput ca o serie de articole pe blogul foto (niste bla bla intr-o vreme in care nu prea aveam timp sa fac poze) si s-a transformat in cele din urma intr-o lucrare academica scrisa in stilul meu jurnalistic subiectiv vinovat pentru faptul ca a trebuit sa imi rescriu de doua ori lucrarea de licenta anul trecut (si numai al de sus stie ce consecinte o sa aiba asupra dizertatiei pe care n-am avut rabdare s-o scriu decat odata - nu ca i-ar fi pasat cuiva, oricum).
Ideea? Ma intrebam atunci daca mai exista public pentru materialele lungi, recenziile de 2-3 mii de cuvinte, in care pleci de la un cantec si ajungi la cainele vecinilor si imuabilitatea fiintei si maturi tot pana cand cititorul intelege ca a asculta un album nu este numai o investitie de £4.49, ci o adevarata experienta de viata. Concluzia mea era atunci ca totusi mai exista oameni care au rabdare sa citeasca asa ceva, si ca exista metode prin care jurnalismul de genul asta se poate monetiza. Ca omul modern nu este - in ciuda unor studii care spun ca de fapt suferim toti de un soi de ADD care ne impiedica sa ne mai concentram pe un singur lucru si sa-l ducem pana la capat - asa cum il descrie Josh Tyrangiel (pe fuga si fortat sa fie expert in multitasking). De fapt, pe subiectul asta, discutia se cam imparte intre o serie de concluzii de bun simt (1+1=2 pentru ca 99% dintre oameni cred asta si pentru ca e un rezultat pe care il poti demonstra empiric) si incapatanarea unui grup care pur si simplu isi doreste foarte mult sa aiba dreptate si se chinuie inca sa caute solutii, in ciuda evidentei (pe net, oamenii nu citesc mai mult de cateva sute de cuvinte - sau oricum, nu destul de des ca sa justifice existenta unor publicatii care se bazeaza exclusiv pe asta).
Pana acum, blogul asta a fost, zic eu, manifestarea simpatiilor mele fata de opiniile unor oameni precum Gerry Marzorati, care refuza sa-si bage textele intr-o forma de-aia de metal cum au Wizz Air la imbarcare (nu incape bagajul, inapoi cu el la check-in). Pana cand mi-am dat seama ca ultima data cand am deschis o carte de fictiune a fost asta iarna, prin februarie cred - a fost The Road si am citit-o in trei zile. Dupa care m-am oprit. In mod ciudat, in momentul in care m-am oprit din citit, am intrat intr-o frenezie de cumparat carti care n-a incetat nici acum. Am senzatia ca-mi fac provizii pentru o retragere pastorala pe care o planuiesc inconstient de vreo cativa ani si care o sa dureze pana cand o sa imi bata la poarta, ca-n Rambo numaistiucare, un locuitor al lumii tehnologizate care o sa ma convinga ca oamenii chiar au nevoie de mine si atunci o sa ma rad pe picioare si o ies pe poarta mai mortala ca niciodata (deja imi vine sa cer un Appletini si sa-l strig pe colegul meu nigerian Chocolate Bear).
Cireasa de pe tort, azi am inceput sa citesc articolul asta, o recenzie live Led Zeppelin plus un interviu cu Jimmy Page scrise de William Burroughs - si m-am oprit din citit dupa aproximativ 1000 de cuvinte. Am frunzarit pana la capat, desigur, dar n-am mai citit propriu zis.
Mi-am cautat scuze: pe de-o parte, pentru ca Burroughs e orice, numai music critic nu si abordeaza recenzia usor infantil, "like asking your Nan what she thinks about Rage Against the Machine", pentru ca am avut senzatia ca referintele la gnawa si joujouka duc articolul intr-o directie in cred ca s-ar fi dus aproape orice recenzie doar pentru ca Burroughs avea ceva de spus pe tema asta. Pentru ca, la fel ca si Lester Bangs (doar ca ceva mai evident si agasant), Burroughs se pune pe sine inaintea muzicii despre care vorbeste, chestie care nu e neaparat rea (mi-am propus de multa vreme sa scriu ceva si despre asta si de-asta o s-o las asa deocamdata).
Dar oricum, astea-s numai pretexte. Motivul principal pentru care m-am oprit din citit este ca, in momentul asta, creierul meu functioneaza pe "modul horizontal information seeking" si pentru ca, desi am niste deprinderi formate (spre deosebire de generatiile care vor veni dupa mine si care cred ca sunt la fel de diferite in gandire ca Terminatorul model T-1000 fata de T-800), felul in care procesez informatia s-a schimbat radical.
Sau, ca s-o punem mai simplu, nu mai am rabdare. Sau oricum, nu mai am rabdarea pe care o aveau generatiile trecute la 22 de ani. Slava domnului ca am apucat sa citesc Trilogia lui Sienkiewicz cand aveam 12, ca acum nu mai aveam nicio sansa.
Ideea? Ma intrebam atunci daca mai exista public pentru materialele lungi, recenziile de 2-3 mii de cuvinte, in care pleci de la un cantec si ajungi la cainele vecinilor si imuabilitatea fiintei si maturi tot pana cand cititorul intelege ca a asculta un album nu este numai o investitie de £4.49, ci o adevarata experienta de viata. Concluzia mea era atunci ca totusi mai exista oameni care au rabdare sa citeasca asa ceva, si ca exista metode prin care jurnalismul de genul asta se poate monetiza. Ca omul modern nu este - in ciuda unor studii care spun ca de fapt suferim toti de un soi de ADD care ne impiedica sa ne mai concentram pe un singur lucru si sa-l ducem pana la capat - asa cum il descrie Josh Tyrangiel (pe fuga si fortat sa fie expert in multitasking). De fapt, pe subiectul asta, discutia se cam imparte intre o serie de concluzii de bun simt (1+1=2 pentru ca 99% dintre oameni cred asta si pentru ca e un rezultat pe care il poti demonstra empiric) si incapatanarea unui grup care pur si simplu isi doreste foarte mult sa aiba dreptate si se chinuie inca sa caute solutii, in ciuda evidentei (pe net, oamenii nu citesc mai mult de cateva sute de cuvinte - sau oricum, nu destul de des ca sa justifice existenta unor publicatii care se bazeaza exclusiv pe asta).
Pana acum, blogul asta a fost, zic eu, manifestarea simpatiilor mele fata de opiniile unor oameni precum Gerry Marzorati, care refuza sa-si bage textele intr-o forma de-aia de metal cum au Wizz Air la imbarcare (nu incape bagajul, inapoi cu el la check-in). Pana cand mi-am dat seama ca ultima data cand am deschis o carte de fictiune a fost asta iarna, prin februarie cred - a fost The Road si am citit-o in trei zile. Dupa care m-am oprit. In mod ciudat, in momentul in care m-am oprit din citit, am intrat intr-o frenezie de cumparat carti care n-a incetat nici acum. Am senzatia ca-mi fac provizii pentru o retragere pastorala pe care o planuiesc inconstient de vreo cativa ani si care o sa dureze pana cand o sa imi bata la poarta, ca-n Rambo numaistiucare, un locuitor al lumii tehnologizate care o sa ma convinga ca oamenii chiar au nevoie de mine si atunci o sa ma rad pe picioare si o ies pe poarta mai mortala ca niciodata (deja imi vine sa cer un Appletini si sa-l strig pe colegul meu nigerian Chocolate Bear).
Cireasa de pe tort, azi am inceput sa citesc articolul asta, o recenzie live Led Zeppelin plus un interviu cu Jimmy Page scrise de William Burroughs - si m-am oprit din citit dupa aproximativ 1000 de cuvinte. Am frunzarit pana la capat, desigur, dar n-am mai citit propriu zis.
Mi-am cautat scuze: pe de-o parte, pentru ca Burroughs e orice, numai music critic nu si abordeaza recenzia usor infantil, "like asking your Nan what she thinks about Rage Against the Machine", pentru ca am avut senzatia ca referintele la gnawa si joujouka duc articolul intr-o directie in cred ca s-ar fi dus aproape orice recenzie doar pentru ca Burroughs avea ceva de spus pe tema asta. Pentru ca, la fel ca si Lester Bangs (doar ca ceva mai evident si agasant), Burroughs se pune pe sine inaintea muzicii despre care vorbeste, chestie care nu e neaparat rea (mi-am propus de multa vreme sa scriu ceva si despre asta si de-asta o s-o las asa deocamdata).
Dar oricum, astea-s numai pretexte. Motivul principal pentru care m-am oprit din citit este ca, in momentul asta, creierul meu functioneaza pe "modul horizontal information seeking" si pentru ca, desi am niste deprinderi formate (spre deosebire de generatiile care vor veni dupa mine si care cred ca sunt la fel de diferite in gandire ca Terminatorul model T-1000 fata de T-800), felul in care procesez informatia s-a schimbat radical.
Sau, ca s-o punem mai simplu, nu mai am rabdare. Sau oricum, nu mai am rabdarea pe care o aveau generatiile trecute la 22 de ani. Slava domnului ca am apucat sa citesc Trilogia lui Sienkiewicz cand aveam 12, ca acum nu mai aveam nicio sansa.
Comentarii