Treceți la conținutul principal

Networking-ul pica prost pe stomacul gol

Pe ideea ca "your network is your net worth", aseara am participat din nou la un eveniment de networking pentru companii organizat la BSPA (ceea ce a insemnat ca am fost unul dintre putinii norocosi care nu a trebuit sa isi care toate lucrurile de pus la stand dintr-o parte in alta a orasului, pentru ca biroul meu era la vreo zece metri departare de toata distractia).

Nu-s un mare fan al intalnirilor de genul asta - n-a fost chiar greu sa ma prind ca pentru mine sunt sanse mai mari sa dau peste niste oportunitati la o bere in The Rainbow decat la un showcase de companii - dar am zis ca nu strica. Mi-am luat frumos materialele, m-am postat calma langa stand si am asteptat sa treaca cele trei ore in care trebuia sa stau protapita acolo, daca se putea si fara sa beau sau sa ma ating de chestiile neidentificabile cu care se plimbau fetele de la catering prin multime - fusesem avertizati in prealabil sa asteptam pana la sfarsit inainte sa ne atingem de refreshments, ca sa le ramana invitatilor.

Ceea ce ma aduce la concluzia principala a serii: e uimitor cati oameni se chinuie sa se puna la patru ace si sa-si miste fundul de acasa sau de la serviciu la evenimente de-astea numai pentru mancare si bautura moca. Cred ca nu trecuse nici jumatate de ora si nu mai era aproape nimic pe mese, noi ne uscam de sete (dupa ce iti spui pitch-ul de vreo cincizeci de ori la rand ai omora pe cineva pentru un pahar cu apa), iar lumea care venise acolo mi-a dat senzatia ca nu cauta ceva anume - pur si simplu voiau sa-si omoare timpul cu ceva intr-o dupa-amiaza de luni.

De fapt, au fost trei tipuri de oameni care au venit la mine la stand:

cei carora nu le pasa absolut deloc de ce faceam noi acolo, venisera doar ca sa-si faca ei reclama, ma opreau dupa vreo trei secunde de vorbit (a, da, am inteles... dar uite, eu sunt de la compania x si oferim serviciile astea), dupa care imi indesau o carte de vizita pe gat si ma rugau insistent sa le dau un telefon cat mai curand;

cei care nu aveau nicio treaba cu nimic, erau total plictisiti, veneau de obicei cu gura plina si spanzurati de un pahar de vin, ma lasau sa vorbesc cate cinci minute in continuu si puneau si intrebari dupa care se uitau amuzati la mine si spuneau ceva de genul: a, pai eu sunt in IT, n-am nicio treaba cu muzica, dar iti urez succes;

si vreo cativa care chiar ar putea reprezenta niste oportunitati si cu care am schimbat carti de vizita. Si nu, printre ei nu se numara aia care si-au amintit ca au un prieten al unui prieten care canta intr-o formatie si ar fi interesati - pai, ei canta folk... sunt mai in varsta asa, au cam 50 de ani... a, concerte, parca au avut unul cand era Open Mic la The Yardbird, uite o sa le zic sa iti dea un mail, chiar ar fi interesati sa viziteze Romania...

Acum, suntem noi varul somer din familia europeana, dar nici chiar asa. Excursiile astea nu-s chiar pentru oricine.

Totusi, am avut cativa colegi destul de entuziasmati. Majoritatea chiar au bagat o caruta de bani in promotionale si in final au fost foarte multumiti - dar asta a depins de mult de obiectul de activitate al fiecaruia.

Si na ca mi-au luat si interviu. Da, ne-au gresit numele, dar hei, nici Coca Cola nu era asa usor de retinut acum 120 de ani :)



Momentul serii a fost o discutie de vreo juma de ora despre Vangelis si Alan Parsons Project pe care am avut-o cu un mosulica de langa mine - care m-a avertizat la sfarsit ca totusi n-o sa reasculte Beaubourg prea curand pentru ca a ajuns suport de plante. A, si doua doppelgängers* - un David Bowie si un Zapp Brannigan :)
  

Pentru atat si probabil ca o sa ma mai duc, de voie de nevoie, pe la cate o treaba de-asta. Pentru UnkleJeb I'll put on my red shoes and dance the blues - anytime.


David Bowie - Let's Dance

*cuvantul asta are de fapt un sens muuuult mai sinistru decat in How I Met Your Mother. Go figure.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

The Times They Are a-Changin'

Ca toată lumea care, în prima săptămână din ianuarie, manâncă sănătos, aleargă, citește, începe un caiet nou la matematică și scrie frumos pe prima pagină, nici eu nu m-am putut abține să nu iau 534 de decizii în urma cărora o să fiu în sfârșit omul perfect. E ceva la luna ianuarie care te face să crezi că ai primit o nouă șansă de a te pune la punct cu diverse lucruri, la fel cum luna decembrie îți permite lejer sentimentul că oricum n-are sens să-ți mai bați capul, că oricum se termină anul. Ca și cum următorul ianuarie ar fi așa, undeva pe alt plan existențial.

În fine, teoria mea e că înainte de a te gândi la ce vrei e sănătos să faci întâi un pas înapoi. Să vezi ce ai învățat din lucrurile prin care ai trecut. Asta am făcut și noi la studio, ne-am pus la masă în ultima zi de lucru din decembrie și am făcut o listă cu ce-am făcut bine și ce-am făcut prost în 2012, ca să ne dăm seama ce e cazul să schimbăm (sau nu) în 2013.

Partea interesanta e ca a fost mai simplu la studio, ca s…

Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.
Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratu…

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…