Treceți la conținutul principal

Take It Easy Hospital live – tigara de dupa

Cateodata timizi, rezervati, precauti, altadata potentiale personaje principale intr-o reinterpretare a basmului cu printesa si bobul de mazare, Ash si Negar au satisfacut vineri curiozitatea multor oameni care voiau sa stie cum e cu pisicile persane si cu fuga lor de pe taramul unde muzica a devenit (…) in mod eronat, un instrument de lupta impotriva imperialismului vestic (via interviul pentru Hotnews).

E drept ca au surprins multa lume, si nu stiu daca neaparat in mod placut, in special datorita pieselor noi, care au fost clar in alta directie decat cea asteptata, si a faptului ca nu au interactionat prea mult cu publicul. Personal am avut senzatia unei polarizari a publicului, unii s-au declarat incantati de ce au vazut, altii au plecat in prima jumatate de ora.

Ce pot eu sa spun este ca ceea ce au cantat se potriveste teribil cu felul lor de a fi: visatori, dar retinuti, evitand parca mereu confruntarile directe, lasand impresia ca emotiile puternice sunt ceva ce trebuie imbuteliat si transmis in portii mici, lipsite de climax. Ca totul trebuie dramuit si conservat, ca zgomotul si exuberanta sunt risipe. Ca atunci cand mananci o prajitura in doua ore, avand grija sa savurezi fiecare frimitura, in loc sa o inghiti pe toata deodata cu extaz si dupa aia sa te gandesti cu nostalgie la gustul ei.

As vrea sa-mi spuneti, daca ati fost la concert, ce v-a placut si ce nu. La ce va asteptati si ce v-a surprins. Indiferent cum vi s-a parut, UnkleJeb va multumeste pentru prezenta, ii multumeste clubului Control pentru sprijin, si va mai asteapta pe la concerte.

Mai multe despre cum a fost, pe:
thegig.ro
metropotam.ro
hypestreet.ro
dordeduca.ro

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi Drag ă organizator ule de evenimente. Fotograful e prietenul tău . Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte. Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie. Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretin...

Confesiunile unei ucigaşe de balene (I)

Când eram mică, tata avea o vorbă: Mă, ce-i cu toate luminile astea aprinse? Pentru mine şi frate-miu, factura la curent era ultima dintre grijile de pe lume, imediat după cine iese preşedinte şi dacă mai e sau nu Geani paznic la banca de la parter (asta era important, pentru că Geani ne dădea apă când ieşeam afară, ca să nu mai trebuiască să urcăm două etaje până în casă, şi ne lăsa să ne parcăm bicicletele la el în teritoriu).

Fckin' Twitter

Ieri l-am formatat pe Nepotu. De doua ori. Pentru cine nu stie, adica niciunul dintre cei cinci (cinci sunteti? parca asa am vazut in Analytics ) cititori ai aberatiilor mele pseudointelectuale, Nepotu e laptopul meu. Il cheama asa pentru ca e al doilea laptop care a intrat vreodata in posesia mea, primul purtand numele sugestiv de Tataie. Si categoric nu pentru ca era var primar cu vreun supercalculator de la NASA.