Treceți la conținutul principal

Take It Easy Hospital live – tigara de dupa

Cateodata timizi, rezervati, precauti, altadata potentiale personaje principale intr-o reinterpretare a basmului cu printesa si bobul de mazare, Ash si Negar au satisfacut vineri curiozitatea multor oameni care voiau sa stie cum e cu pisicile persane si cu fuga lor de pe taramul unde muzica a devenit (…) in mod eronat, un instrument de lupta impotriva imperialismului vestic (via interviul pentru Hotnews).

E drept ca au surprins multa lume, si nu stiu daca neaparat in mod placut, in special datorita pieselor noi, care au fost clar in alta directie decat cea asteptata, si a faptului ca nu au interactionat prea mult cu publicul. Personal am avut senzatia unei polarizari a publicului, unii s-au declarat incantati de ce au vazut, altii au plecat in prima jumatate de ora.

Ce pot eu sa spun este ca ceea ce au cantat se potriveste teribil cu felul lor de a fi: visatori, dar retinuti, evitand parca mereu confruntarile directe, lasand impresia ca emotiile puternice sunt ceva ce trebuie imbuteliat si transmis in portii mici, lipsite de climax. Ca totul trebuie dramuit si conservat, ca zgomotul si exuberanta sunt risipe. Ca atunci cand mananci o prajitura in doua ore, avand grija sa savurezi fiecare frimitura, in loc sa o inghiti pe toata deodata cu extaz si dupa aia sa te gandesti cu nostalgie la gustul ei.

As vrea sa-mi spuneti, daca ati fost la concert, ce v-a placut si ce nu. La ce va asteptati si ce v-a surprins. Indiferent cum vi s-a parut, UnkleJeb va multumeste pentru prezenta, ii multumeste clubului Control pentru sprijin, si va mai asteapta pe la concerte.

Mai multe despre cum a fost, pe:
thegig.ro
metropotam.ro
hypestreet.ro
dordeduca.ro

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

The Times They Are a-Changin'

Ca toată lumea care, în prima săptămână din ianuarie, manâncă sănătos, aleargă, citește, începe un caiet nou la matematică și scrie frumos pe prima pagină, nici eu nu m-am putut abține să nu iau 534 de decizii în urma cărora o să fiu în sfârșit omul perfect. E ceva la luna ianuarie care te face să crezi că ai primit o nouă șansă de a te pune la punct cu diverse lucruri, la fel cum luna decembrie îți permite lejer sentimentul că oricum n-are sens să-ți mai bați capul, că oricum se termină anul. Ca și cum următorul ianuarie ar fi așa, undeva pe alt plan existențial.

În fine, teoria mea e că înainte de a te gândi la ce vrei e sănătos să faci întâi un pas înapoi. Să vezi ce ai învățat din lucrurile prin care ai trecut. Asta am făcut și noi la studio, ne-am pus la masă în ultima zi de lucru din decembrie și am făcut o listă cu ce-am făcut bine și ce-am făcut prost în 2012, ca să ne dăm seama ce e cazul să schimbăm (sau nu) în 2013.

Partea interesanta e ca a fost mai simplu la studio, ca s…

Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.
Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratu…

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…