Treceți la conținutul principal

Fim


Bună seara, zic, cu ochii în puiul ăla fript pe care îl împacheta doamna într-o cutie de carton. Ea își termină treaba, și după vreo câteva secunde se uită la mine ușor amuzată.
Bună seara!
Pot să cumpăr și eu vreo două aripi? întreb, cu vocea tremurând de la cantitățile industriale de salivă care mi se rostogoleau prin gură. Ea mai aranjează niște cute pe la colțurile cutiei. Ridică o sprânceană.
E... nu poți. 
Eu, bâțâind de pe un picior pe altul.
De ce?!
Doamna ridică din umeri, punând puiul într-o pungă și începând să umple altă cutie.
Păi, trebuie să cumperi tot puiul.
Eu, cu mintea ușor încețoșată de foame, gata gata să-mi arunc tot ce aveam în portofel la picioarele ei, numai să mă lase să fug într-un colț și să sfârtec o aripă de-aia crocantă și maronie.
Bine! Cât costă puiul? 
Ea oftează. Câte probleme-și pun unii.
Păi, depinde de pui.

Nu, n-am mâncat aripi în seara aia.

IMG_0023 (Large)IMG_0027 (Large)IMG_0028 (Large)

Oh, how time flies when you're having fun.

Pentru că mă enervează felul în care arată camera mea goală, cu valiza în mijloc, n-o să spun de ce-o să-mi fie dor, că ar trebui să umplu vreo trei enciclopedii. Mai bine spun de ce n-o să-mi fie dor, poate n-o să-mi mai pară așa rău că plec.

De exemplu, de calmul ăla absolut pe care îl afișează în general lumea pe aici, de la șoferii de autobuz până la vânzătoare. Dacă intri într-un magazin în Lisabona, sunt șanse mari să mori de bătrânețe până ieși.

Felul în care circulă autobuzele și tramvaiele le fac absolut inutile pentru orice drum pe care îl poți face pe jos în mai puțin de jumătate de oră. Ceea ce n-ar fi o problemă, dacă orașul n-ar fi cocoțat pe dealuri. Așa, cred că deja am picioare de maratonist. Și  nu numai picioare, ci și arcade solide, aparent, având în vedere că am testat de curând forța uneia dintre ele într-o confruntare cu un stâlp de metal. Care a rezultat în final într-un ochi vânăt. Zilele astea arăt ca juma de panda.

Deci, punem și piatra cubică pe listă.

A, da. Turmele de latino lovers care au impresia că plaja e făcută ca să joace ei fotbal și atât. Și nu înțeleg de ce te enervezi când ți-au trimis a treia minge în cap. Sau de ce nu te simți flatată când trec pe lângă tine pe stradă și-ți fac din sprâncene și șoptesc sexos: Ola, bonita!

Motanul nu mă mai enervează atât de tare. Toată lumea are un preț. Al lui a fost niște șuncă de-aia bună, care nu explodează când o pui în tigaie.

Și pe cuvânt dacă mai îmi vine ceva în cap.

Azi, o tanti într-un magazin, cu care am purtat o conversație lungă despre mărgele, brățări și cercei, mi-a zis că vorbesc bine portugheza. Eu știu că nu-i chiar așa, dar mi-a plăcut s-o aud.

Mă întreb dacă o să mă mai întorc vreodată aici. Sau, mai important decât atât, dacă ar fi bine să mă întorc.

Next stop: eurotrip 10. Sau eurotrip Ro-UK, patra a patra (despre partea a treia, aici), pentru care am avut - din nou - nesperata oportunitate de a refuza o minunată acreditare foto la Sziget la festival. Cica a treia oară e cu noroc :)

Make it so.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.