Nu stiu exact ce ascult acum, ca vine de la radio (via Lauren Laverne pe BBC 6) dar e o chestie tribala si funky care vine dupa cate se pare din Kenya. E a nustiucata oara de cand o ascult si niciodata nu retin decat ca sunt la Moshi Moshi Records, si cand intru la ei pe site mi se face brusc lene sa iau toate formatiile la rand sa vad care e din Kenya.
Partea buna e ca sunt convinsa ca o sa o mai aud. Si daca nu, imi tratez ignoranta cu o portie de Dangerous Minds Radio Hour (ajuns la episodul 18), o ora in fiecare saptamana de muzica scoasa din pesterile undergroundului, indiferent ca vorbim de glam rock, chestii psihedelice, Ru Paul, Lydia Lunch (pe care imi pare foarte rau ca nu am vazut-o in Control, cand a fost cazul) sau chestii obscure de la Pink Floyd.
Aproape ca am incetat sa-mi mai ascult muzica din Winamp tot mutand de pe BBC6 pe podcastul Dangerous Minds, asta cand chiar incepuse sa-mi placa Time Out-ul lui Dave Brubeck (pe care apropo, il gasiti aici si, la fel ca si cu Kind of Blue al lui Miles Davis nu aveti voie sa-i dati shuffle), si acum ma mut de pe un site pe altul ca un copil in magazinul cu jucarii. Pentru ca de cand m-am intors in tara mi-am dat seama, apropo de problema mea cu copacul, ca singurul care iti poate sterge memoria esti tu. Tu, care la un moment dat al vietii tale alegi sa-ti menajezi neuronii si sa incetezi sa existi ca fiinta umana dotata cu inteligenta. Pentru ca intre ora 10 si ora 6 inteligenta ta e a altuia, iar in restul timpului, desi e a ta, ti-e prea lene sa mai faci ceva cu ea.
***
In afara de asta, Uncle Jebediah ar vrea sa multumeasca juriului RoBlogFest, asa, mai la spartul targului, pentru onorabilul loc 9 (din 81 de candidati - tehnic 7, daca punem la socoteala faptul ca cele doua bloguri de dinainte aveau aceeasi nota) la RoBlogFest, categoria blog cultural (deci asta facem noi aici, e bine de stiut).
M-am amuzat azi cand m-am uitat peste clasament fix pentru ca aveam chef de citit ceva nou si m-am vazut acolo, asa, accidental. Apreciez asta, mai ales pentru ca scriu rar, si intotdeauna dintr-o nevoie independenta de existenta unor subiecte sau de existenta unui public care sa citeasca despre ele. E asa, sa spunem, ca o foame care te face sa-ti mananci si limba de la pantofi in lipsa de altceva. De-aia cred ca e necesar sa va multumesc si voua, celor care ma cititi - as scrie si daca n-ati fi pe acolo, dar experienta e ceva mai placuta cand stii ca are cine sa te injure daca ai dat cu bata-n balta :)
Partea buna e ca sunt convinsa ca o sa o mai aud. Si daca nu, imi tratez ignoranta cu o portie de Dangerous Minds Radio Hour (ajuns la episodul 18), o ora in fiecare saptamana de muzica scoasa din pesterile undergroundului, indiferent ca vorbim de glam rock, chestii psihedelice, Ru Paul, Lydia Lunch (pe care imi pare foarte rau ca nu am vazut-o in Control, cand a fost cazul) sau chestii obscure de la Pink Floyd.
Aproape ca am incetat sa-mi mai ascult muzica din Winamp tot mutand de pe BBC6 pe podcastul Dangerous Minds, asta cand chiar incepuse sa-mi placa Time Out-ul lui Dave Brubeck (pe care apropo, il gasiti aici si, la fel ca si cu Kind of Blue al lui Miles Davis nu aveti voie sa-i dati shuffle), si acum ma mut de pe un site pe altul ca un copil in magazinul cu jucarii. Pentru ca de cand m-am intors in tara mi-am dat seama, apropo de problema mea cu copacul, ca singurul care iti poate sterge memoria esti tu. Tu, care la un moment dat al vietii tale alegi sa-ti menajezi neuronii si sa incetezi sa existi ca fiinta umana dotata cu inteligenta. Pentru ca intre ora 10 si ora 6 inteligenta ta e a altuia, iar in restul timpului, desi e a ta, ti-e prea lene sa mai faci ceva cu ea.
***
In afara de asta, Uncle Jebediah ar vrea sa multumeasca juriului RoBlogFest, asa, mai la spartul targului, pentru onorabilul loc 9 (din 81 de candidati - tehnic 7, daca punem la socoteala faptul ca cele doua bloguri de dinainte aveau aceeasi nota) la RoBlogFest, categoria blog cultural (deci asta facem noi aici, e bine de stiut).
M-am amuzat azi cand m-am uitat peste clasament fix pentru ca aveam chef de citit ceva nou si m-am vazut acolo, asa, accidental. Apreciez asta, mai ales pentru ca scriu rar, si intotdeauna dintr-o nevoie independenta de existenta unor subiecte sau de existenta unui public care sa citeasca despre ele. E asa, sa spunem, ca o foame care te face sa-ti mananci si limba de la pantofi in lipsa de altceva. De-aia cred ca e necesar sa va multumesc si voua, celor care ma cititi - as scrie si daca n-ati fi pe acolo, dar experienta e ceva mai placuta cand stii ca are cine sa te injure daca ai dat cu bata-n balta :)
Comentarii