Azi am remarcat ca mi-a iesit si al doilea fir de par alb. Poate e un semn ca ar cam fi cazul sa mai impartasesc din intelepciunea mea, ca altfel isi gaseste ea metode de a iesi la suprafata. Sau poate e din cauza ultimelor weekend-uri. As zice ca mi-am primit botezul si ca fotograf de concert si ca organizator de evenimente.
Mai concret: pana nu te ploua pana la piele si faci poze cu aparatul in punga, si pana nu simti cum imbatranesti cu zece ani numai la gandul ca te-ai chinuit o luna-doua sa organizezi un concert pentru o sala (relativ) goala, nu esti nici una, nici alta.
Rezultatele experimentului Shakira le gasiti aici.
Restul nu-i asa de simplu de explicat. Bear with me here.
***
Evenimentele din weekend mi-au amintit deopotriva de ce m-am apucat de treaba asta, si de singurul motiv pentru care m-as lasa de ea. Pe de-o parte, am avut parte de o formatie cu o atitudine exemplara fata de treaba asta cu cantatul, cu un minim de pretentii si care, in ciuda faptului ca au avut un public restrans, a cantat cu placere maxima si a facut un show care cu siguranta ar fi meritat un public mult, mult mai mare. Genul ala de trupa in care toata lumea zambeste si se distreaza pe scena pentru ca ei sunt artisti si asta le place lor sa faca.
In acelasi timp, desi am fost mereu constienta de tonele variabile care sunt implicate in succesul unui concert de club - de la locatie si ce evenimente se mai intampla in seara aia pana la vremea de afara - niciodata n-am fost atat de acut constienta de importanta unui mix perfect intre ele ca acum. Creierul meu a fost in overdrive tot timpul, le-am intors pe toate partile incercand sa le inteleg matematic - probabil ca exista undeva o statistica apropo de asta, cu un pie chart ceva care le imparte cumva in ordinea importantei, dar sunt ferm convinsa ca ea nu se aplica in Bucuresti (nu numai din experienta, ci si din discutiile avute cu altii de pe felia asta).
La fel cum, tot apropo de Bucuresti, am ajuns la albastra concluzie ca, intr-un concert de club, cel putin unul din sfanta patrime implicata in eveniment (promoterul, formatia, clubul, eventual - sponsorul) trebuie sa piarda bani in primul rand pentru ca acesta sa aiba loc, si in special ca el sa fie un oaresice succes. Sigur ca in cazul sponsorului nu se pune problema in acelasi fel ca in cazul celorlalti, o sponsorizare e o cheltuiala justificata de un boost de imagine - si sa ne intelegem, vorbesc doar de concerte de club, nu de evenimente mai mari - dar, oricum ar fi, mi se pare o aberatie chestia asta, genul ala de solutie absurda, cum era cand iti dadea masa negativa la o problema de fizica. Pentru ca, in mod normal, efortul si munca se traduc in bani. Ori, cand le aduni pe astea doua, si mai adaugi si ceva pe langa, si tot iesi pe minus, ceva e serios in neregula.
Am tot stat si am digerat problema asta, mai ales ca o parte din ea consta in sumele pe care le cer trupele romanesti (de pe nisa asta) pentru a canta. Nu spun ca e ok sa canti pe cazare, transport si protocol - fiindca am si cantat, inteleg perfect perspectiva artistului care de la un moment incolo se satura sa fie considerat un soi de free entertainment numai pentru ca nu cara saci sau orice altceva este considerat in societatea romaneasca o meserie normala. Numai ca mi s-a parut iar un nonsens ca o trupa pe care o aduci in deschidere sa te coste la fel sau mai mult decat trupa pe care o aduci de afara, desi nu iti aduce in niciun caz un numar de oameni care sa justifice suma (concluzia la care te duce, iar, un calcul matematic simplu).
Dupa care, o discutie pe care am avut-o vineri seara cu cineva dintr-o trupa mi-a servit, simplu si elegant, rezolvarea dilemei mele. Ma rog. E mult spus rezolvare. Sa spunem - o explicatie vaga a tuturor ciudateniilor care-mi ieseau mie la calcule. Trupele romanesti (pe nisa asta, repet, nu ma refer la chestii mainstream gen Banica Jr.) nu cer prea mult. Cer sume normale, care le permit sa faca si altceva cu muzica lor decat s-o pastreze pe post de hobby si povesti pentru nepoti.
Sume pe care, intr-o societate in care lumea intelege ca spectacolul nu e pe moca, ei au dreptul sa le primeasca.
Promoterii de concerte din Birmingham pe care ii cunosc, spre exemplu, nu lucreaza cu sponsori. Ei efectiv transforma munca trupei pe scena si munca lor de organizare intr-o suma de bani care, la final, satisface pe toata lumea. Dar acolo cel mai ieftin bilet e 5 lire, 25 de lei, care in Bucuresti deja inseamna destul de mult. Practic, costurile sunt aceleasi: transport, cazare, mancare. Doar ca publicul de aici are bani mai putini. Mult mai putini. Si, ca o consecinta directa, notiunea ca orice mocangeala e mai buna decat ceva pe care dai bani. Pana la urma e normal - stiu ce inseamna sa te uiti in punga, oho, si ce bun poate sa fie uneori pachetul de biscuiti pe care il primesti intr-o promotie in mall desi tu nu ti l-ai cumpara vreodata.
Nu stiu daca percepeti cercul vicios - sau nu, nu e un cerc, e mai degraba o spirala care se deplaseaza incet inspre ceea ce am avut ocazia sa analizez timp de un an jumate in UK.
Sper sa mai fiu pe baricade atunci. Imi place al dracului de tare ce fac.
Mai concret: pana nu te ploua pana la piele si faci poze cu aparatul in punga, si pana nu simti cum imbatranesti cu zece ani numai la gandul ca te-ai chinuit o luna-doua sa organizezi un concert pentru o sala (relativ) goala, nu esti nici una, nici alta.
Rezultatele experimentului Shakira le gasiti aici.
Restul nu-i asa de simplu de explicat. Bear with me here.
***
Evenimentele din weekend mi-au amintit deopotriva de ce m-am apucat de treaba asta, si de singurul motiv pentru care m-as lasa de ea. Pe de-o parte, am avut parte de o formatie cu o atitudine exemplara fata de treaba asta cu cantatul, cu un minim de pretentii si care, in ciuda faptului ca au avut un public restrans, a cantat cu placere maxima si a facut un show care cu siguranta ar fi meritat un public mult, mult mai mare. Genul ala de trupa in care toata lumea zambeste si se distreaza pe scena pentru ca ei sunt artisti si asta le place lor sa faca.
In acelasi timp, desi am fost mereu constienta de tonele variabile care sunt implicate in succesul unui concert de club - de la locatie si ce evenimente se mai intampla in seara aia pana la vremea de afara - niciodata n-am fost atat de acut constienta de importanta unui mix perfect intre ele ca acum. Creierul meu a fost in overdrive tot timpul, le-am intors pe toate partile incercand sa le inteleg matematic - probabil ca exista undeva o statistica apropo de asta, cu un pie chart ceva care le imparte cumva in ordinea importantei, dar sunt ferm convinsa ca ea nu se aplica in Bucuresti (nu numai din experienta, ci si din discutiile avute cu altii de pe felia asta).
La fel cum, tot apropo de Bucuresti, am ajuns la albastra concluzie ca, intr-un concert de club, cel putin unul din sfanta patrime implicata in eveniment (promoterul, formatia, clubul, eventual - sponsorul) trebuie sa piarda bani in primul rand pentru ca acesta sa aiba loc, si in special ca el sa fie un oaresice succes. Sigur ca in cazul sponsorului nu se pune problema in acelasi fel ca in cazul celorlalti, o sponsorizare e o cheltuiala justificata de un boost de imagine - si sa ne intelegem, vorbesc doar de concerte de club, nu de evenimente mai mari - dar, oricum ar fi, mi se pare o aberatie chestia asta, genul ala de solutie absurda, cum era cand iti dadea masa negativa la o problema de fizica. Pentru ca, in mod normal, efortul si munca se traduc in bani. Ori, cand le aduni pe astea doua, si mai adaugi si ceva pe langa, si tot iesi pe minus, ceva e serios in neregula.
Am tot stat si am digerat problema asta, mai ales ca o parte din ea consta in sumele pe care le cer trupele romanesti (de pe nisa asta) pentru a canta. Nu spun ca e ok sa canti pe cazare, transport si protocol - fiindca am si cantat, inteleg perfect perspectiva artistului care de la un moment incolo se satura sa fie considerat un soi de free entertainment numai pentru ca nu cara saci sau orice altceva este considerat in societatea romaneasca o meserie normala. Numai ca mi s-a parut iar un nonsens ca o trupa pe care o aduci in deschidere sa te coste la fel sau mai mult decat trupa pe care o aduci de afara, desi nu iti aduce in niciun caz un numar de oameni care sa justifice suma (concluzia la care te duce, iar, un calcul matematic simplu).
Dupa care, o discutie pe care am avut-o vineri seara cu cineva dintr-o trupa mi-a servit, simplu si elegant, rezolvarea dilemei mele. Ma rog. E mult spus rezolvare. Sa spunem - o explicatie vaga a tuturor ciudateniilor care-mi ieseau mie la calcule. Trupele romanesti (pe nisa asta, repet, nu ma refer la chestii mainstream gen Banica Jr.) nu cer prea mult. Cer sume normale, care le permit sa faca si altceva cu muzica lor decat s-o pastreze pe post de hobby si povesti pentru nepoti.
Sume pe care, intr-o societate in care lumea intelege ca spectacolul nu e pe moca, ei au dreptul sa le primeasca.
Promoterii de concerte din Birmingham pe care ii cunosc, spre exemplu, nu lucreaza cu sponsori. Ei efectiv transforma munca trupei pe scena si munca lor de organizare intr-o suma de bani care, la final, satisface pe toata lumea. Dar acolo cel mai ieftin bilet e 5 lire, 25 de lei, care in Bucuresti deja inseamna destul de mult. Practic, costurile sunt aceleasi: transport, cazare, mancare. Doar ca publicul de aici are bani mai putini. Mult mai putini. Si, ca o consecinta directa, notiunea ca orice mocangeala e mai buna decat ceva pe care dai bani. Pana la urma e normal - stiu ce inseamna sa te uiti in punga, oho, si ce bun poate sa fie uneori pachetul de biscuiti pe care il primesti intr-o promotie in mall desi tu nu ti l-ai cumpara vreodata.
Nu stiu daca percepeti cercul vicios - sau nu, nu e un cerc, e mai degraba o spirala care se deplaseaza incet inspre ceea ce am avut ocazia sa analizez timp de un an jumate in UK.
Sper sa mai fiu pe baricade atunci. Imi place al dracului de tare ce fac.
Comentarii