Treceți la conținutul principal

Poezie de ilie. A 7-a generatie*

In seara asta mi-am uitat cartea la birou. Cartea pe care o car dupa mine, ca sa pot sa citesc in toate momentele moarte ale zilei, in special in autobuz. Sigur ca intr-o lume ideala n-as citi in autobuz. Dar intr-o lume ideala as avea timp sa citesc oriunde altundeva. In lumea in care traiesc, nu e cazul. Daca m-as duce mai des la dentist, as citi in sala de asteptare. Dar nici asta nu fac, din fericire. Asa ca, zilnic, car dupa mine ditamai biblia, Red Mars momentan, ceea ce inseamna ca cel putin o ora pe zi am timp sa citesc.

Ei, si astazi am uitat-o la birou. O scosesem accidental din geanta, scormonind dupa vreun alt obiect ascuns prin colectia mea proverbiala din rucsac, si a ramas, singura si trista, pe masa, langa niste ambalaje de bomboane. Mi-am dat seama abia cand m-am urcat in autobuz si m-am trezit ca ma ia asa o senzatie ciudata, ca atunci cand descopar ca nu mai am tigari, si ca nimeni din jur nu are sa-mi dea, chiar cand trebuie sa ma abtin sa nu sparg capul cuiva. Nu-s atat de snoaba incat sa-mi imaginez ca as suferi de vreo dependenta de carti. Stand pe scaunul ala de plastic, in autobuzul gol, in timp ce mi se strangea stomacul si-mi alergau gandaci pe sira spinarii, nu cartea imi lipsea.

Cat am stat in Birmingham n-am citit prea mult, ba la un moment dat incepusem sa ma sperii ca raportul dintre cartile pe care le cumparam si cele pe care le citeam era infricosator de mare, ma simteam de parca mi-as fi cumparat pantofi, asa, niste obiecte doar vag utile, pe care pur si simplu vrei sa le ai, fara sa-ti fie foarte clar ce o sa faci cu ele. Doar ca in Anglia mi-a fost mereu simplu sa ma scufund in ce vedeam pe geam si in propriile mele monologuri interioare. In Bucuresti, pentru prima data dupa mult timp, a trebuit sa ma uit in jurul meu. Sa fiu o parte din multimea aia care s-a urcat si a coborat din autobuz din centru pana la mine acasa. Si aveam senzatia ca toti oamenii imi sunt familiari, chiar daca nu i-am mai vazut niciodata, ca nu mai sunt un extraterestru, un strain, si n-aveam cum sa-i studiez ca pe insecte. Mi-era pur si simplu imposibil sa fiu detasata de oamenii din jurul meu, si chestia asta m-a facut sa ma simt ca-n visele alea in care pleci in sosete la scoala si dupa aia trebuie sa stai asa toata ziua, pana pleci acasa.

Am incercat, la un moment dat, sa ma uit pe geam, sa gasesc firul ala invizibil care uneste toate cladirile, oamenii, copacii, masinile, semafoarele si carucioarele cu copii dintr-un oras. Clopotul de sticla care ii distorsioneaza fiecare element in acelasi fel, ca o pereche de ochelari care nu schimba lumea, dar schimba felul in care o vezi tu, in intregime. Unii ii zic poezie. Poezia orasului. N-am inteles niciodata cum vine asta, pentru ca eu si poezia am avut doar niste aventuri scurte si pasionale prin liceu, dupa aia ne-am despartit prieteneste si o sa ne mai vedem, poate, odata, peste 15-20 de ani, cand oricum n-o sa mai avem ce sa ne spunem, dar o sa fim politicosi unul cu altul.

Problema e ca n-am gasit-o. De asta m-am plans si in Birmingham, tot timpul, ca n-are, ca nu e. Abia acum, in autobuz, mi-am dat seama ca era, dar nu de felul aleia din Paris, ceva mare, apasator, impunator, pe care trebuie sa-l respecti. Era ceva mic, simplu, si care venea mai mult din mine decat dintr-o istorie si un set de prejudecati. Felul in care curgeau casele pe geamul de la tren, curtile lor mici si murdare, cladirile alea industriale din caramida rosie, maidanele pline de buruieni, parcarile, caminele de studenti, predicatorii nebuni, saxofonistul din fata garii. O curgere pe care i-am dat-o eu - pentru ca astea oricum se intampla doar in capul tau - ca un personaj care isi construieste cu grija decorul in care vrea sa existe timp de 2 ore sau 300 de pagini.

Poezia orasului o respiri tu, peste toate obiectele insufletite sau nu care altfel par doar niste piese de lego aruncate la intamplare pe marginea strazilor, fara nicio legatura intre ele.

In Bucuresti a fost o zi, prima data cand am venit aici, in anul 1. Am plecat de la Kogalniceanu pe jos, incercand sa ajung in Romana. A fost abia ultima destinatie - dupa Piata Revolutiei, Universitate, centrul vechi, Piata Unirii, si Piata Victoriei, la un moment dat. Atunci ma uitam la orasul asta cu ceea ce englezii numesc "awe". Se potrivea totul in felul ala perfect. N-am mai simtit asta niciodata dupa aia.

Cred ca unele lucruri in viata n-au poezie decat daca le privesti de la departare. Sau nu, ca poezia e numai in ceea ce ar putea fi un loc, nu neaparat in ceea ce este. Si ce-ar putea fi Bucurestiul, chiar daca numai pentru mine, mi-e foarte neclar.


*Prin care as dori sa sarbatoresc faptul ca uichendul asta o noua pereche de tenisi s-a alaturat inaintasilor ei, in lumea de dincolo de burlanul de gunoi. Prieteni, n-o sa va uit, dar exista un punct de la care apa care iti intra prin gaurile din talpa devine deranjanta.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

The Times They Are a-Changin'

Ca toată lumea care, în prima săptămână din ianuarie, manâncă sănătos, aleargă, citește, începe un caiet nou la matematică și scrie frumos pe prima pagină, nici eu nu m-am putut abține să nu iau 534 de decizii în urma cărora o să fiu în sfârșit omul perfect. E ceva la luna ianuarie care te face să crezi că ai primit o nouă șansă de a te pune la punct cu diverse lucruri, la fel cum luna decembrie îți permite lejer sentimentul că oricum n-are sens să-ți mai bați capul, că oricum se termină anul. Ca și cum următorul ianuarie ar fi așa, undeva pe alt plan existențial.

În fine, teoria mea e că înainte de a te gândi la ce vrei e sănătos să faci întâi un pas înapoi. Să vezi ce ai învățat din lucrurile prin care ai trecut. Asta am făcut și noi la studio, ne-am pus la masă în ultima zi de lucru din decembrie și am făcut o listă cu ce-am făcut bine și ce-am făcut prost în 2012, ca să ne dăm seama ce e cazul să schimbăm (sau nu) în 2013.

Partea interesanta e ca a fost mai simplu la studio, ca s…

Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.
Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratu…

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…