Treceți la conținutul principal

Shuffle

Am una din zilele alea care nu-s proaste de la sine, adica, nu te trezesti dimineata cu sentimentul ala "this is not a fine day for science", ci altii din jurul tau sunt responsabili de chestia asta. Si asta ma oftica. Cred ca e ok ca tu sa fii responsabil cand ai o zi de rahat. Pentru ca ai fost prost. Pentru ca nu te-a dus capul. Se intampla. Dar cand altii se ocupa de asta, nici macar satisfactia autoironiei si pumnilor artistici in cap n-o ai. Pentru ca e legal sa-ti tragi tie pumni in cap. Dar daca-l prinzi pe altul, s-ar putea sa-l bagi in spital. Iar asta sa iti faca ziua si mai de rahat.

Aaaanyway, cand se intampla cate o zi de-asta - pana la urma, nici nu-i asa rau, nervii pe alti oameni macar nu-s o problema existentiala, se rezolva de obicei cu un somn bun - ma consolez cu ceva comfort music, adica obsesiile mele cunoscute. Pentru ca sa asculti muzica noua e o treaba care cere rabdare, pe cand muzica asta cu care ai crescut e asa, ca un prieten vechi care nu te mai surprinde, dar nici nu te oboseste mai mult decat e cazul.


Si cum azi am dat peste asta mi-am amintit ca aproape toata muzica pe care am ascultat-o pana pe la vreo 12 ani a fost pe casete, obiecte despre care niste copii pe care ii cunosc (si sunt convinsa ca nu numai ei)  habar n-au la ce folosesc. Chiar anul trecut, cand walkman-ul Sony a implinit 30 de ani, s-a demonstrat asta, dupa ce Sony au convins un pusti sa foloseasca pentru o saptamana un walkman in loc de iPod, iar rezultatele au fost de timpul:

     It took me three days to figure out that there was another side to the tape.
 
In sfarsit, nu vreau s-o dau iar in nostalgii, altundeva voiam sa ajung: la shuffle. Sau ma rog, la lipsa lui. Mi-am dat seama ca nu pot sa ascult muzica pe care o ascultam pe casete pe shuffle, ci doar la rand, pentru ca doar asa mi se pare ca are sens. Auberge, Espresso Logic, Dancing With Strangers, China, The City. Nu pot sa le ascult pe shuffle.

Si ma enerveaza faptul ca ascult in general muzica pe shuffle, pentru ca n-am nici cea mai vaga idee cui apartin trei sferturi din piesele din playlistul meu (nu stau sa ma uit de obicei decat daca imi place o piesa in mod special) si, mai rau de atat, am formatii preferate, dar nu am albume preferate. Si asta nu-mi place. Deloc. Pentru ca albumele au logica si sens doar daca le asculti de la cap la coada.

In afara de ce am insirat deja (toate de la Chris Rea si Vangelis), pot sa mai dau doua exemple pe care e chiar pacat sa nu le asculti piesa cu piesa: Kind of Blue al lui Miles Davis si Time Out, via Dave Brubeck Quartet (le puteti asculta pe amandoua aici - un loc unde am descoperit o gramada de chestii misto pe care nici nu mi-ar fi trecut prin cap sa ascult altfel).

Problema e ca totdeauna imi promit ca o sa ascult totul album cu album, de la cap la coada, si nu-mi iese niciodata. Nu mai am rabdare. Cand ai la dispozitie o gramada intreaga de muzica prin care sa scotocesti, de ce ai vrea sa stai in zece piese?

Si de-aia sunt nostalgica dupa walkman-ul meu (pe care le-am folosit mult, pana printr-a unspea). N-as fi ascultat niciodata Metallica daca nu erau casetele alea obosite, trase dupa originale, cu coperti scrise de mana. Nu zic c-as fi pierdut mare lucru, dar tocmai Reload sa lipseasca din cultura muzicala de licean revoltat? :)

Si un boo pentru Trilulilu care nu ma mai lasa sa embeduiesc mp3-uri pe blog. Nu aici, mai puneam pe blogul foto (care vedeti ca a reinviat, l-am abandonat pentru doar vreo doua luni). Nu stiu pe ce motive nu se mai poate, dar banuiesc ca au legatura cu cea mai prost interpretata notiune a timpurilor noastre moderne: copyright-ul. Imi sta pe cap de ceva vreme, dar despre asta, vorba aia, intr-un episod viitor.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.