Am una din zilele alea care nu-s proaste de la sine, adica, nu te trezesti dimineata cu sentimentul ala "this is not a fine day for science", ci altii din jurul tau sunt responsabili de chestia asta. Si asta ma oftica. Cred ca e ok ca tu sa fii responsabil cand ai o zi de rahat. Pentru ca ai fost prost. Pentru ca nu te-a dus capul. Se intampla. Dar cand altii se ocupa de asta, nici macar satisfactia autoironiei si pumnilor artistici in cap n-o ai. Pentru ca e legal sa-ti tragi tie pumni in cap. Dar daca-l prinzi pe altul, s-ar putea sa-l bagi in spital. Iar asta sa iti faca ziua si mai de rahat.
Aaaanyway, cand se intampla cate o zi de-asta - pana la urma, nici nu-i asa rau, nervii pe alti oameni macar nu-s o problema existentiala, se rezolva de obicei cu un somn bun - ma consolez cu ceva comfort music, adica obsesiile mele cunoscute. Pentru ca sa asculti muzica noua e o treaba care cere rabdare, pe cand muzica asta cu care ai crescut e asa, ca un prieten vechi care nu te mai surprinde, dar nici nu te oboseste mai mult decat e cazul.
Si cum azi am dat peste asta mi-am amintit ca aproape toata muzica pe care am ascultat-o pana pe la vreo 12 ani a fost pe casete, obiecte despre care niste copii pe care ii cunosc (si sunt convinsa ca nu numai ei) habar n-au la ce folosesc. Chiar anul trecut, cand walkman-ul Sony a implinit 30 de ani, s-a demonstrat asta, dupa ce Sony au convins un pusti sa foloseasca pentru o saptamana un walkman in loc de iPod, iar rezultatele au fost de timpul:
In sfarsit, nu vreau s-o dau iar in nostalgii, altundeva voiam sa ajung: la shuffle. Sau ma rog, la lipsa lui. Mi-am dat seama ca nu pot sa ascult muzica pe care o ascultam pe casete pe shuffle, ci doar la rand, pentru ca doar asa mi se pare ca are sens. Auberge, Espresso Logic, Dancing With Strangers, China, The City. Nu pot sa le ascult pe shuffle.
Si ma enerveaza faptul ca ascult in general muzica pe shuffle, pentru ca n-am nici cea mai vaga idee cui apartin trei sferturi din piesele din playlistul meu (nu stau sa ma uit de obicei decat daca imi place o piesa in mod special) si, mai rau de atat, am formatii preferate, dar nu am albume preferate. Si asta nu-mi place. Deloc. Pentru ca albumele au logica si sens doar daca le asculti de la cap la coada.
In afara de ce am insirat deja (toate de la Chris Rea si Vangelis), pot sa mai dau doua exemple pe care e chiar pacat sa nu le asculti piesa cu piesa: Kind of Blue al lui Miles Davis si Time Out, via Dave Brubeck Quartet (le puteti asculta pe amandoua aici - un loc unde am descoperit o gramada de chestii misto pe care nici nu mi-ar fi trecut prin cap sa ascult altfel).
Problema e ca totdeauna imi promit ca o sa ascult totul album cu album, de la cap la coada, si nu-mi iese niciodata. Nu mai am rabdare. Cand ai la dispozitie o gramada intreaga de muzica prin care sa scotocesti, de ce ai vrea sa stai in zece piese?
Si de-aia sunt nostalgica dupa walkman-ul meu (pe care le-am folosit mult, pana printr-a unspea). N-as fi ascultat niciodata Metallica daca nu erau casetele alea obosite, trase dupa originale, cu coperti scrise de mana. Nu zic c-as fi pierdut mare lucru, dar tocmai Reload sa lipseasca din cultura muzicala de licean revoltat? :)
Si un boo pentru Trilulilu care nu ma mai lasa sa embeduiesc mp3-uri pe blog. Nu aici, mai puneam pe blogul foto (care vedeti ca a reinviat, l-am abandonat pentru doar vreo doua luni). Nu stiu pe ce motive nu se mai poate, dar banuiesc ca au legatura cu cea mai prost interpretata notiune a timpurilor noastre moderne: copyright-ul. Imi sta pe cap de ceva vreme, dar despre asta, vorba aia, intr-un episod viitor.
Aaaanyway, cand se intampla cate o zi de-asta - pana la urma, nici nu-i asa rau, nervii pe alti oameni macar nu-s o problema existentiala, se rezolva de obicei cu un somn bun - ma consolez cu ceva comfort music, adica obsesiile mele cunoscute. Pentru ca sa asculti muzica noua e o treaba care cere rabdare, pe cand muzica asta cu care ai crescut e asa, ca un prieten vechi care nu te mai surprinde, dar nici nu te oboseste mai mult decat e cazul.
Si cum azi am dat peste asta mi-am amintit ca aproape toata muzica pe care am ascultat-o pana pe la vreo 12 ani a fost pe casete, obiecte despre care niste copii pe care ii cunosc (si sunt convinsa ca nu numai ei) habar n-au la ce folosesc. Chiar anul trecut, cand walkman-ul Sony a implinit 30 de ani, s-a demonstrat asta, dupa ce Sony au convins un pusti sa foloseasca pentru o saptamana un walkman in loc de iPod, iar rezultatele au fost de timpul:
It took me three days to figure out that there was another side to the tape.
In sfarsit, nu vreau s-o dau iar in nostalgii, altundeva voiam sa ajung: la shuffle. Sau ma rog, la lipsa lui. Mi-am dat seama ca nu pot sa ascult muzica pe care o ascultam pe casete pe shuffle, ci doar la rand, pentru ca doar asa mi se pare ca are sens. Auberge, Espresso Logic, Dancing With Strangers, China, The City. Nu pot sa le ascult pe shuffle.
Si ma enerveaza faptul ca ascult in general muzica pe shuffle, pentru ca n-am nici cea mai vaga idee cui apartin trei sferturi din piesele din playlistul meu (nu stau sa ma uit de obicei decat daca imi place o piesa in mod special) si, mai rau de atat, am formatii preferate, dar nu am albume preferate. Si asta nu-mi place. Deloc. Pentru ca albumele au logica si sens doar daca le asculti de la cap la coada.
In afara de ce am insirat deja (toate de la Chris Rea si Vangelis), pot sa mai dau doua exemple pe care e chiar pacat sa nu le asculti piesa cu piesa: Kind of Blue al lui Miles Davis si Time Out, via Dave Brubeck Quartet (le puteti asculta pe amandoua aici - un loc unde am descoperit o gramada de chestii misto pe care nici nu mi-ar fi trecut prin cap sa ascult altfel).
Problema e ca totdeauna imi promit ca o sa ascult totul album cu album, de la cap la coada, si nu-mi iese niciodata. Nu mai am rabdare. Cand ai la dispozitie o gramada intreaga de muzica prin care sa scotocesti, de ce ai vrea sa stai in zece piese?
Si de-aia sunt nostalgica dupa walkman-ul meu (pe care le-am folosit mult, pana printr-a unspea). N-as fi ascultat niciodata Metallica daca nu erau casetele alea obosite, trase dupa originale, cu coperti scrise de mana. Nu zic c-as fi pierdut mare lucru, dar tocmai Reload sa lipseasca din cultura muzicala de licean revoltat? :)
Si un boo pentru Trilulilu care nu ma mai lasa sa embeduiesc mp3-uri pe blog. Nu aici, mai puneam pe blogul foto (care vedeti ca a reinviat, l-am abandonat pentru doar vreo doua luni). Nu stiu pe ce motive nu se mai poate, dar banuiesc ca au legatura cu cea mai prost interpretata notiune a timpurilor noastre moderne: copyright-ul. Imi sta pe cap de ceva vreme, dar despre asta, vorba aia, intr-un episod viitor.
Comentarii