Treceți la conținutul principal

Prieteni imaginari de toate felurile

1. If you've seen one consumer electronics show, you've seen them all.
(de aici)

Pentru ca in ultimele luni tot am impresia ca viata mea seamana cu un film indie cu coloana sonora de, sa zicem, Broken Social Scene ca Half Nelson, sau Rachel Getting Married sau orice altceva in spiritul asta realist si deprimant, in care salvarea nu vine de fapt niciodata, dar stii ca nu strica s-o astepti, in ultima vreme imi amintesc cu din ce in ce mai multa nostalgie de prietenii mei imaginari din copilarie si de lumile alea fantastice in care ma mutam de fiecare data cand nu-mi placea cum stau lucrurile in realitate. Prin carti, filme, si-n niste locuri pe care le inventasem, unde stateam de vorba cu niste oameni pe care-i inventasem.

N-am fost niciodata genul de copil care vorbeste pe strada cu prietenii lui imaginari, pentru ca intelegeam ca sunt numai in capul meu. Dar erau acolo, in coltul ala decorat de mintea mea de copil de 8-9 ani – ciudat e ca acum am 22 si tot asa arata.

Nu e foarte sanatos sa faci chestia asta, sa fugi. Dar ma gandesc ca e si mai nesanatos sa nu fugi si s-o iei razna.

Saptamana trecuta am vazut Tron: Legacy, la care m-am dus cu asteptari minime, pentru ca dupa Tronul original am avut nevoie de un Ctrl Alt Del la neuroni (tot ce pot sa spun e ca atunci cand atunci cand prietena prietenului tau e combinata cu ala in realitate si cu tine intr-un computer, Master Control Program e ultima ta problema), si mi-a fost greu sa-mi imaginez ceva care sa egaleze performanta.

Ei bine, dupa ce am iesit de la IMAX am anuntat pe toata lumea ca eu vreau sa ma mut in filmul ala. A rezonat in asemenea fel cu felul in care imi imaginam eu ca trebuie sa arate o lume sci-fi (e irelevant ca e in interiorul unui computer, putea sa fie pe alta planeta sau in alta dimensiune, nu conta), incat mi-as lua toti prietenii imaginari si le-as face o vila acolo. Asa, ca a lui Flynn, unde se mananca purcel de lapte si se bea o chestie albastra care mi-a amintit de defunctul Pepsi Blue pe care il beam numai fiindca era fun sa ai o chestie albastra in pahar, imi imaginam ca asta beau Jor-El si nevasta-sa la cocktailuri pe Krypton.

Nu ma intrebati ce s-a intamplat in filmul ala, ca nu mai tin minte, eu vreau doar sa ma dau cu motocicletele alea tari. Si am o nevoie maxima sa revad Blade Runner, exact din aceleasi motive, faptul ca a rezonat, ca decoruri si atmosfera, cu ceva care exista deja la mine in cap. De-asta mi-e imposibil sa spun ca Tron e un film bun, as fi foarte subiectiva din cauza experientelor si imaginatiei mele si a felului in care s-au reflectat ele in felul in care am perceput eu filmul. Ma rog, nu tot filmul. Doar combinatia vizual-sunet, pentru ca din poveste, am zis deja, nu-mi amintesc nimic :)

De fapt, dupa mine Tron Legacy putea sa fie si un videoclip de 2 ore la piesele Daft Punk, ok, poate cu vocea lui Bruce Boxleitner pe ici pe colo (am o slabiciune dubioasa pentru tipul ala de cand ma uitam la B5, e pe action figures wishlist-ul meu, langa Ed Norton si David Duchovny) – n-ar fi schimbat nimic.

2. Fereste-te de el, domnisoara – mananca fete frumoase la micul dejun.
    La pranz, il corecta Papa. La micul dejun mananc soldati.
   (de aici)

Imediat dupa asta m-am reorientat spre rafturile mele cu sci fi, abandonate de cativa ani, de cand viata mea reala a inceput sa mi se para in sfarsit mai interesanta decat viata mea din carti – ceea ce se pare ca acum se rediscuta - si, pentru lungul drum Bucuresti, Drumul Taberei – Birmingham, dracu stie unde ca inca n-am gasit unde sa stau (asta era acum o saptamana, acum va dati seama ca nu scriu de pe o banca in parc), am pescuit doua bijuterii: The Handmaid’s Tale, a lui Margaret Atwood (pe care am ales-o pentru ca mi-a placut mai demult Cat’s Eye) si Asediul Aristei, de Bill Fawcett si altii. Doua carti care mi-au zgandarit la maxim spiritual justitiar vesnic aparator de SF in fata celor care spun ca e non literatura si ca ar trebui sa stea pe acelasi raft cu Danielle Steel si cu 10 feluri in care sa devii bogat.

The Handmaid’s Tale e o carte excelenta. E un SF feminist, minimalist ca stiinta si decoruri, dar care te apropie foarte mult de personajul principal prin intimitatea pe care naratoarea o stabileste intre tine si ea; ai impresia ca nu exista intermediar intre tine si cele mai profunde trairi ale ei. Atwood scrie foarte personal, empatic, traiesti, respiri, simti prin personajele ei. The Handmaid's Tale e, prin asta, foarte aproape de Cat’s Eye. Am citit-o in doua zile numai de mers cu trenul, autobuzul si metroul prin Londra, si mi-a parut rau cand am terminat-o. De mult nu mi-a mai parut rau cand am terminat o carte.

Pana aici, totul bine. Problema e ca eu am cartea aia pe raft de 3(?) ani, cel putin. Am primit-o cand eram pe insula, cred. Si n-am pus mana pe ea. De ce? De-asta:


Ma scuzati, am furat-o de pe net, de lene s-o pozez pe a mea. Dar ziceti si voi: ati citi o carte cu o asemenea coperta? Ce ii spune coperta asta unuia care n-a citit in viata lui un roman SF? Care n-a auzit de autoare? Nu are nicio legatura cu continutul. Luminati-ma si pe mine, cum sa faci coperta unei carti citind doar un rezumat de juma de pagina si imaginandu-ti tu mai departe?

Si uite asa ajungem la Asediul Aristei. O carte proasta cum n-am mai citit demult. Problema e ca nu sunt atat de sigura ca e proasta, fiindca unul din motivele pentru care nu reusesc sa trec de primele 30 de pagini e traducerea.

Pentru ca romanul e un fel de Starship Troopers cu ganganii si soldati care le omoara, cartea e plina de slang militaresc (sau nu) american. Si tot acest slang e tradus mot-a-mot. Sau pur si simplu bombastic (“date” apare ca “rendez-vous”, de exemplu), pana la punctul la care te opresti din citit, iti tragi un double face palm si urli: chestia asta e pe bune???

Asta lasand la o parte subtilitati precum premisa cretina a povestii, faptul ca personajele sunt la fel de adanci ca asfaltul de pe autostrada Bucuresti Pitesti si ca totul, de la dialog la actiune, iti da impresia unui B-movie cu impuscaturi, soldati si extraterestri urati, genul ala pe care il dau pe ProTv miercuri seara, cand li s-a terminat colectia cu Steven Seagal sau Van Damme. Nu mai vorbesc de editare, cartea e atat plina de repetitii, de ciudatenii gramaticale, de expresii fara sens, ca ajungi sa ti-o traduci in cap ca sa intelegi ceva, sa te bucuri cumva de ce citesti.

Si frate – ce le-au facut lor gandacii aia de ii urasc asa tare? De ce as empatiza cu nise GI Joes cu inteligenta unor cimpanzei dresati si nume ca plutonierul Pepe Stuart, aka Papa?

Ne intrebam de ce sunt multi care n-ar pune mana in viata lor pe un roman SF. Daca vreuna din cartile astea doua au fost prima lor optiune, ii inteleg. 

Pe final, sa mai citam putin din intelepciunea combinata a autorilor Asediului Aristei si a traducatorului Constantin Dumitru Palcus. Prima propozitie din carte e:

“Care te-ai basit, ma?”

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.

Cum am schiat pe ploaie

Nu ma intelegeti gresit. Nu sunt mare schioare. Ba chiar anul trecut, in Austria, m-am trantit in mijlocul partiei si am inceput sa urlu ca un drac pana a venit un nene sa ma intrebe daca nu vreau sa ma duca el cu masina pana jos. I-am zis ca da, mi-am urcat schiurile in portbagaj si mi-am jurat ca eu nu mai urc in varful muntelui decat ca sa admir peisajul.