Treceți la conținutul principal

Prieteni imaginari de toate felurile

1. If you've seen one consumer electronics show, you've seen them all.
(de aici)

Pentru ca in ultimele luni tot am impresia ca viata mea seamana cu un film indie cu coloana sonora de, sa zicem, Broken Social Scene ca Half Nelson, sau Rachel Getting Married sau orice altceva in spiritul asta realist si deprimant, in care salvarea nu vine de fapt niciodata, dar stii ca nu strica s-o astepti, in ultima vreme imi amintesc cu din ce in ce mai multa nostalgie de prietenii mei imaginari din copilarie si de lumile alea fantastice in care ma mutam de fiecare data cand nu-mi placea cum stau lucrurile in realitate. Prin carti, filme, si-n niste locuri pe care le inventasem, unde stateam de vorba cu niste oameni pe care-i inventasem.

N-am fost niciodata genul de copil care vorbeste pe strada cu prietenii lui imaginari, pentru ca intelegeam ca sunt numai in capul meu. Dar erau acolo, in coltul ala decorat de mintea mea de copil de 8-9 ani – ciudat e ca acum am 22 si tot asa arata.

Nu e foarte sanatos sa faci chestia asta, sa fugi. Dar ma gandesc ca e si mai nesanatos sa nu fugi si s-o iei razna.

Saptamana trecuta am vazut Tron: Legacy, la care m-am dus cu asteptari minime, pentru ca dupa Tronul original am avut nevoie de un Ctrl Alt Del la neuroni (tot ce pot sa spun e ca atunci cand atunci cand prietena prietenului tau e combinata cu ala in realitate si cu tine intr-un computer, Master Control Program e ultima ta problema), si mi-a fost greu sa-mi imaginez ceva care sa egaleze performanta.

Ei bine, dupa ce am iesit de la IMAX am anuntat pe toata lumea ca eu vreau sa ma mut in filmul ala. A rezonat in asemenea fel cu felul in care imi imaginam eu ca trebuie sa arate o lume sci-fi (e irelevant ca e in interiorul unui computer, putea sa fie pe alta planeta sau in alta dimensiune, nu conta), incat mi-as lua toti prietenii imaginari si le-as face o vila acolo. Asa, ca a lui Flynn, unde se mananca purcel de lapte si se bea o chestie albastra care mi-a amintit de defunctul Pepsi Blue pe care il beam numai fiindca era fun sa ai o chestie albastra in pahar, imi imaginam ca asta beau Jor-El si nevasta-sa la cocktailuri pe Krypton.

Nu ma intrebati ce s-a intamplat in filmul ala, ca nu mai tin minte, eu vreau doar sa ma dau cu motocicletele alea tari. Si am o nevoie maxima sa revad Blade Runner, exact din aceleasi motive, faptul ca a rezonat, ca decoruri si atmosfera, cu ceva care exista deja la mine in cap. De-asta mi-e imposibil sa spun ca Tron e un film bun, as fi foarte subiectiva din cauza experientelor si imaginatiei mele si a felului in care s-au reflectat ele in felul in care am perceput eu filmul. Ma rog, nu tot filmul. Doar combinatia vizual-sunet, pentru ca din poveste, am zis deja, nu-mi amintesc nimic :)

De fapt, dupa mine Tron Legacy putea sa fie si un videoclip de 2 ore la piesele Daft Punk, ok, poate cu vocea lui Bruce Boxleitner pe ici pe colo (am o slabiciune dubioasa pentru tipul ala de cand ma uitam la B5, e pe action figures wishlist-ul meu, langa Ed Norton si David Duchovny) – n-ar fi schimbat nimic.

2. Fereste-te de el, domnisoara – mananca fete frumoase la micul dejun.
    La pranz, il corecta Papa. La micul dejun mananc soldati.
   (de aici)

Imediat dupa asta m-am reorientat spre rafturile mele cu sci fi, abandonate de cativa ani, de cand viata mea reala a inceput sa mi se para in sfarsit mai interesanta decat viata mea din carti – ceea ce se pare ca acum se rediscuta - si, pentru lungul drum Bucuresti, Drumul Taberei – Birmingham, dracu stie unde ca inca n-am gasit unde sa stau (asta era acum o saptamana, acum va dati seama ca nu scriu de pe o banca in parc), am pescuit doua bijuterii: The Handmaid’s Tale, a lui Margaret Atwood (pe care am ales-o pentru ca mi-a placut mai demult Cat’s Eye) si Asediul Aristei, de Bill Fawcett si altii. Doua carti care mi-au zgandarit la maxim spiritual justitiar vesnic aparator de SF in fata celor care spun ca e non literatura si ca ar trebui sa stea pe acelasi raft cu Danielle Steel si cu 10 feluri in care sa devii bogat.

The Handmaid’s Tale e o carte excelenta. E un SF feminist, minimalist ca stiinta si decoruri, dar care te apropie foarte mult de personajul principal prin intimitatea pe care naratoarea o stabileste intre tine si ea; ai impresia ca nu exista intermediar intre tine si cele mai profunde trairi ale ei. Atwood scrie foarte personal, empatic, traiesti, respiri, simti prin personajele ei. The Handmaid's Tale e, prin asta, foarte aproape de Cat’s Eye. Am citit-o in doua zile numai de mers cu trenul, autobuzul si metroul prin Londra, si mi-a parut rau cand am terminat-o. De mult nu mi-a mai parut rau cand am terminat o carte.

Pana aici, totul bine. Problema e ca eu am cartea aia pe raft de 3(?) ani, cel putin. Am primit-o cand eram pe insula, cred. Si n-am pus mana pe ea. De ce? De-asta:


Ma scuzati, am furat-o de pe net, de lene s-o pozez pe a mea. Dar ziceti si voi: ati citi o carte cu o asemenea coperta? Ce ii spune coperta asta unuia care n-a citit in viata lui un roman SF? Care n-a auzit de autoare? Nu are nicio legatura cu continutul. Luminati-ma si pe mine, cum sa faci coperta unei carti citind doar un rezumat de juma de pagina si imaginandu-ti tu mai departe?

Si uite asa ajungem la Asediul Aristei. O carte proasta cum n-am mai citit demult. Problema e ca nu sunt atat de sigura ca e proasta, fiindca unul din motivele pentru care nu reusesc sa trec de primele 30 de pagini e traducerea.

Pentru ca romanul e un fel de Starship Troopers cu ganganii si soldati care le omoara, cartea e plina de slang militaresc (sau nu) american. Si tot acest slang e tradus mot-a-mot. Sau pur si simplu bombastic (“date” apare ca “rendez-vous”, de exemplu), pana la punctul la care te opresti din citit, iti tragi un double face palm si urli: chestia asta e pe bune???

Asta lasand la o parte subtilitati precum premisa cretina a povestii, faptul ca personajele sunt la fel de adanci ca asfaltul de pe autostrada Bucuresti Pitesti si ca totul, de la dialog la actiune, iti da impresia unui B-movie cu impuscaturi, soldati si extraterestri urati, genul ala pe care il dau pe ProTv miercuri seara, cand li s-a terminat colectia cu Steven Seagal sau Van Damme. Nu mai vorbesc de editare, cartea e atat plina de repetitii, de ciudatenii gramaticale, de expresii fara sens, ca ajungi sa ti-o traduci in cap ca sa intelegi ceva, sa te bucuri cumva de ce citesti.

Si frate – ce le-au facut lor gandacii aia de ii urasc asa tare? De ce as empatiza cu nise GI Joes cu inteligenta unor cimpanzei dresati si nume ca plutonierul Pepe Stuart, aka Papa?

Ne intrebam de ce sunt multi care n-ar pune mana in viata lor pe un roman SF. Daca vreuna din cartile astea doua au fost prima lor optiune, ii inteleg. 

Pe final, sa mai citam putin din intelepciunea combinata a autorilor Asediului Aristei si a traducatorului Constantin Dumitru Palcus. Prima propozitie din carte e:

“Care te-ai basit, ma?”

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

The Times They Are a-Changin'

Ca toată lumea care, în prima săptămână din ianuarie, manâncă sănătos, aleargă, citește, începe un caiet nou la matematică și scrie frumos pe prima pagină, nici eu nu m-am putut abține să nu iau 534 de decizii în urma cărora o să fiu în sfârșit omul perfect. E ceva la luna ianuarie care te face să crezi că ai primit o nouă șansă de a te pune la punct cu diverse lucruri, la fel cum luna decembrie îți permite lejer sentimentul că oricum n-are sens să-ți mai bați capul, că oricum se termină anul. Ca și cum următorul ianuarie ar fi așa, undeva pe alt plan existențial.

În fine, teoria mea e că înainte de a te gândi la ce vrei e sănătos să faci întâi un pas înapoi. Să vezi ce ai învățat din lucrurile prin care ai trecut. Asta am făcut și noi la studio, ne-am pus la masă în ultima zi de lucru din decembrie și am făcut o listă cu ce-am făcut bine și ce-am făcut prost în 2012, ca să ne dăm seama ce e cazul să schimbăm (sau nu) în 2013.

Partea interesanta e ca a fost mai simplu la studio, ca s…

Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.
Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratu…

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…