Treceți la conținutul principal

Super Bock Super Rock sau de ce uneori contează mai mult cine ascultă decât cine cântă

Am intrat în casa, mi-am aruncat bagajele pe jos. Nu știam ce să fac mai întâi, să mănânc, să dorm sau să mă arunc în cada că să dau jos cele două degete de praf care mă făceau să arăt ca mașinile alea pe care scrie spalămă. Când m-am uitat în oglindă eram neagră, dar nu eram sigură dacă e de la soare sau e ca-n bancul cu tricoul cu Metallica.

Era ora 6 dimineața și nu dormisem decât o oră, în autobuz, pe drumul dintre Meco și Lisabona. Un autobuz pentru care am stat la o coadă de două ore, una de-aia care se încolăcește pentru că lumea nu mai are loc să stea în linie dreaptă. Până la urmă, le-am făcut pe toate, pe rând, am citit două pagini și-am adormit. Nimic nu te face să apreciezi cu adevărat un pat decât un cort în pantă, care-ți cade în cap în timp de dormi.

***

Nu știu exact de ce Peninsula mi se pare încă cel mai mișto festival la care am fost până acum, mult mai tare chiar și decât Exit - probabil e o chestie sentimentală, în 2007 a fost prima vară din facultate - și l-am trăit fără să știu că or să mai vina zeci de alte concerte și festivaluri după, așa, cu lăcomie. Ca și cum ar fi fost primul și ultimul.

Dar Super Bock Super Rock, de la care doar ce-am venit, se apropie serios de cum a fost atunci, și asta fără niciun fel de comentariu apropo de organizare, camping și altele, ci numai și numai din cauza publicului, care mi-a șters complet din cap amintirea celor 4 ore de stat în trafic în prima zi, din cauza cărora am ratat The Kooks si The Walkmen, a faptului ca am inhalat la fel de mult praf ca un miner (nu ca aveau ce să facă în privința asta, având în vedere că a fost făcut pe nisip), că s-a stat la coadă pentru orice, de la budă și duș până la intrarea și ieșirea din camping. Că o sticlă de apă era 3 euro, și că prețurile au crescut, în fiecare zi, cu câte juma de euro.

Pur si simplu, când începeau concertele știai că lumea a venit acolo să asculte muzică. De la prima trupă până la ultima, s-a stat buluc în față, în picioare, s-a cântat, a urlat, s-a aplaudat. Nu moderat, nu politicos, cu frenezie, indiferent că era o trupă portugheză sau vreunul din headlineri.


Tă-tă-tă-Uă-uău

Cât despre concertele mari - au fost toate niște demențe absolute. În niciun moment n-a fost nevoie de Toată lumea mâinile sus și alte artificii de-astea - lumea oricum era constant cu mâinile pe sus. Am avut senzația că oamenii ăștia știu versurile la orice. Cred că nici trupele nu se așteptau la astfel de reacții - mai ales cei de la Arcade Fire arătau foarte surprinși când au urcat pe scenă. Lumea începuse să cânte Wake Up cu vreo juma de oră înainte, chiar dupa ce Portishead au plecat, iar concertul lor, la fel ca și concertul The Strokes, a fost un uriaș sing along. La un moment chiar au spus, printre mai multe remarci de-astea de surpriză, o chestie foarte drăguță și sinceră: Every once in a while we do a gig that kinda reminds up of why we did it in the first place. Thank you for that.


Fuckin' hell, thank you! Please, could somebody from Portugal start a company that teaches other countries how to be a crowd? You guys are fucking amazing!

The Strokes a fost o petrecere masivă, un mosh pit generalizat. De la prima la ultima piesă s-a dansat în continuu. S-a bătut din palme, fără niciun fel de îndemn de pe scenă. A fost o experiență incredibilă. Cineva m-a ars cu țigara, altcineva mi-a învinețit un picior, abia mai puteam să stau în picioare și trebuia să sar, pentru că toată lumea sărea în jurul meu, iar înghesuiala era atât de mare, că nu prea îți permiteai să te miști (sau sa nu te miști) cum vrei tu. Dar toate mâinile alea ridicate, toate vocile care cântau fiecare vers au transformat concertul într-o experiență suprarealistă. A trebuit să stau jos după aia juma de oră, cu privirea în gol, ca să-mi revin.

De altfel, Arctic Monkeys au avut noroc cu publicul ăsta. Nu mi-au plăcut niciodată foate mult, mi s-a părut mereu că s-a făcut foarte mult hype în jurul lor fără ca muzica să susțină cu adevărat gălăgia, iar prestația lor mi-a confirmat că într-adevar sunt overrated. Au fost slabi, cu pauze mari între piese și cu la fel de mult chef ca-n metrou într-o zi de luni. Norocul lor a fost că au dat peste publicul ăsta extrem de deschis și receptiv. În Ro nu scăpau așa ieftin.

La fel și Ian Brown, care a venit îmbrăcat în trening și a cântat înfiorător de prost. Chiar sunt curioasă cum o sa fie concertul din București. 


Daca n-aveti rabdare sa vedeti tot, dati pe la 1:10 asa, direct la moșeală :)

Oricum ar fi, Super Bock Super Rock a fost o experiență foarte, foarte mișto. Plaja din Meco e probabil cea mai frumoasă pe care am văzut-o până acum în Portugalia. Și pentru că e unul din locurile în care se ajunge numai cu mașina, și e chiar la margina unui parc național, e foarte curată și pustie.

Și mi-a dat senzația aia de libertate pe care n-o ai întotdeauna, când organizatorii sunt mai paranoici. Nu m-a căutat nimeni în geantă. Puteai să-ți aduci toată mâncarea și băutura de acasă și să intri cu ele la concerte, nu doar în camping. Toată lumea era cu mărioara, niște jointuri babane pe care le făceau ad-hoc, cred că dacă rămâneam fără țigări n-aveam cui să cer, că nu fuma nimeni tutun și atât. La Portishead, cel puțin, pluteau așa norii de fum pe deasupra, noroc că nu prea-s păsări acolo că erau tripate toate.

Cam asta e ideea. La unele festivaluri te duci pentru line-up. La altele pentru organizare. Iar la altele pentru că nici organizarea, nici line-up-ul nu prea contează, pentru ca publicul face toată treaba.

***

Când m-am trezit, aveam un chef maxim să mă duc undeva la soare și să citesc, în liniște și pace, preferabil undeva unde nu e praf. M-am dus în parc. Era soare, 6 după-masă și aveam în cap numai o singura piesă:

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

The Times They Are a-Changin'

Ca toată lumea care, în prima săptămână din ianuarie, manâncă sănătos, aleargă, citește, începe un caiet nou la matematică și scrie frumos pe prima pagină, nici eu nu m-am putut abține să nu iau 534 de decizii în urma cărora o să fiu în sfârșit omul perfect. E ceva la luna ianuarie care te face să crezi că ai primit o nouă șansă de a te pune la punct cu diverse lucruri, la fel cum luna decembrie îți permite lejer sentimentul că oricum n-are sens să-ți mai bați capul, că oricum se termină anul. Ca și cum următorul ianuarie ar fi așa, undeva pe alt plan existențial.

În fine, teoria mea e că înainte de a te gândi la ce vrei e sănătos să faci întâi un pas înapoi. Să vezi ce ai învățat din lucrurile prin care ai trecut. Asta am făcut și noi la studio, ne-am pus la masă în ultima zi de lucru din decembrie și am făcut o listă cu ce-am făcut bine și ce-am făcut prost în 2012, ca să ne dăm seama ce e cazul să schimbăm (sau nu) în 2013.

Partea interesanta e ca a fost mai simplu la studio, ca s…

Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.
Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratu…

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…