Prima chestie care mi-a venit in minte dupa ce am vazut The Man Who Fell to Earth a fost ca e un fel de The Wall al lui Bowie, doar ca ceva mai subtil. Si fara soundtrack. Dupa aia mi-am tras una dupa cap – e clar ca n-ai niste puncte de reper prea sanatoase cand ajungi sa aplici unui astfel de film eticheta de subtil.
Dar, surprinzator, printre bombardamentele cu tzatze, fofoloance imblanite si, intr-un moment cheie al filmului, aparatul reproductiv al lui Ziggy Stardust (care m-a dezamagit prin banalitate, in sensul ca de la Bowie ma asteptam asa la o chestie suprarealista, un Quetzalcoatl sclipicios, cu pene, doua capete sau macar ceva luminite atasate), filmul ala a reusit sa fie totusi o analiza subtila a viciilor si a slabiciunilor umane.
Thomas Jerome Newton nu e un personaj simpatic, este jucat minimalist de un rock star care nu cred ca e neaparat si un actor bun, ci mai degraba e remarcabil ca personalitate, e suficient de bizar in realitate ca sa nu mai aiba nevoie sa devina altcineva in film, iar asta a salvat destul de mult. A fost o coincidenta fericita ca ceea ce Bowie a fost la vremea aia (sau isi imagina ca e, sau ce roluri juca pe scena) se intalnea prin cateva puncte cu personajul lui. Nu mai vorbesc de faptul ca discografia lui e oricum destul de bogata in teme asemanatoare:
The time is five years to go before the end of the earth. It has been announced that the world will end because of lack of natural resources. Ziggy is in a position where all the kids have access to things that they thought they wanted. The older people have lost all touch with reality and the kids are left on their own to plunder anything. Ziggy was in a rock-and-roll band and the kids no longer want rock-and-roll. There’s no electricity to play it. Ziggy’s adviser tells him to collect news and sing it, ‘cause there is no news. So Ziggy does this and there is terrible news.
(de aici, un interviu facut de William S. Burroughs)
The Man Who Fell to Earth e greoi, sufera la montaj, iti violeaza logica si rabdarea ca la stirile de la ora 5, dar e imposibil sa nu-l tii minte, sa nu te marcheze combinatia stranie de filosofie, glam, decadenta si sci fi ieftin de anii ’70 si ironia finala - aceea ca, in ultima instanta, Newton schimba scopul calatoriei lui pe gin tonic cu lamaie. You know, 'cause he’s British.
Asta pentru ca zilele astea am inceput sa lovesc raftul cu ciudatenii si am in plan vreo trei bucati de Cronenberg, Zardoz, Solaris si Enter the Void. Si dupa aia ma uit pentru a 24567 oara la When Harry Met Sally.
Dar, surprinzator, printre bombardamentele cu tzatze, fofoloance imblanite si, intr-un moment cheie al filmului, aparatul reproductiv al lui Ziggy Stardust (care m-a dezamagit prin banalitate, in sensul ca de la Bowie ma asteptam asa la o chestie suprarealista, un Quetzalcoatl sclipicios, cu pene, doua capete sau macar ceva luminite atasate), filmul ala a reusit sa fie totusi o analiza subtila a viciilor si a slabiciunilor umane.
Thomas Jerome Newton nu e un personaj simpatic, este jucat minimalist de un rock star care nu cred ca e neaparat si un actor bun, ci mai degraba e remarcabil ca personalitate, e suficient de bizar in realitate ca sa nu mai aiba nevoie sa devina altcineva in film, iar asta a salvat destul de mult. A fost o coincidenta fericita ca ceea ce Bowie a fost la vremea aia (sau isi imagina ca e, sau ce roluri juca pe scena) se intalnea prin cateva puncte cu personajul lui. Nu mai vorbesc de faptul ca discografia lui e oricum destul de bogata in teme asemanatoare:
The time is five years to go before the end of the earth. It has been announced that the world will end because of lack of natural resources. Ziggy is in a position where all the kids have access to things that they thought they wanted. The older people have lost all touch with reality and the kids are left on their own to plunder anything. Ziggy was in a rock-and-roll band and the kids no longer want rock-and-roll. There’s no electricity to play it. Ziggy’s adviser tells him to collect news and sing it, ‘cause there is no news. So Ziggy does this and there is terrible news.
(de aici, un interviu facut de William S. Burroughs)
The Man Who Fell to Earth e greoi, sufera la montaj, iti violeaza logica si rabdarea ca la stirile de la ora 5, dar e imposibil sa nu-l tii minte, sa nu te marcheze combinatia stranie de filosofie, glam, decadenta si sci fi ieftin de anii ’70 si ironia finala - aceea ca, in ultima instanta, Newton schimba scopul calatoriei lui pe gin tonic cu lamaie. You know, 'cause he’s British.
Asta pentru ca zilele astea am inceput sa lovesc raftul cu ciudatenii si am in plan vreo trei bucati de Cronenberg, Zardoz, Solaris si Enter the Void. Si dupa aia ma uit pentru a 24567 oara la When Harry Met Sally.
Comentarii