Treceți la conținutul principal

Bowie's Anatomy

Prima chestie care mi-a venit in minte dupa ce am vazut The Man Who Fell to Earth a fost ca e un fel de The Wall al lui Bowie, doar ca ceva mai subtil. Si fara soundtrack. Dupa aia mi-am tras una dupa cap – e clar ca n-ai niste puncte de reper prea sanatoase cand ajungi sa aplici unui astfel de film eticheta de subtil.

Dar, surprinzator, printre bombardamentele cu tzatze, fofoloance imblanite si, intr-un moment cheie al filmului, aparatul reproductiv al lui Ziggy Stardust (care m-a dezamagit prin banalitate, in sensul ca de la Bowie ma asteptam asa la o chestie suprarealista, un Quetzalcoatl sclipicios, cu pene, doua capete sau macar ceva luminite atasate), filmul ala a reusit sa fie totusi o analiza subtila a viciilor si a slabiciunilor umane.

Thomas Jerome Newton nu e un personaj simpatic, este jucat minimalist de un rock star care nu cred ca e neaparat si un actor bun, ci mai degraba e remarcabil ca personalitate, e suficient de bizar in realitate ca sa nu mai aiba nevoie sa devina altcineva in film, iar asta a salvat destul de mult. A fost o coincidenta fericita ca ceea ce Bowie a fost la vremea aia (sau isi imagina ca e, sau ce roluri juca pe scena) se intalnea prin cateva puncte cu personajul lui. Nu mai vorbesc de faptul ca discografia lui e oricum destul de bogata in teme asemanatoare:

The time is five years to go before the end of the earth. It has been announced that the world will end because of lack of natural resources. Ziggy is in a position where all the kids have access to things that they thought they wanted. The older people have lost all touch with reality and the kids are left on their own to plunder anything. Ziggy was in a rock-and-roll band and the kids no longer want rock-and-roll. There’s no electricity to play it. Ziggy’s adviser tells him to collect news and sing it, ‘cause there is no news. So Ziggy does this and there is terrible news.

(de aici, un interviu facut de William S. Burroughs)

The Man Who Fell to Earth e greoi, sufera la montaj, iti violeaza logica si rabdarea ca la stirile de la ora 5, dar e imposibil sa nu-l tii minte, sa nu te marcheze combinatia stranie de filosofie, glam, decadenta si sci fi ieftin de anii ’70 si ironia finala - aceea ca, in ultima instanta, Newton schimba scopul calatoriei lui pe gin tonic cu lamaie. You know, 'cause he’s British.

Asta pentru ca zilele astea am inceput sa lovesc raftul cu ciudatenii si am in plan vreo trei bucati de Cronenberg, Zardoz, Solaris si Enter the Void. Si dupa aia ma uit pentru a 24567 oara la When Harry Met Sally

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.