Treceți la conținutul principal

De ce imi place mie la cinema

Cu toate ca in problema drepturilor de autor eu ma situez de partea hipiotilor din Silicon Valley si ma am bine cu piratii din golf, mersul la film e ceva ce-as face in fiecare zi, daca as avea timp si, mai ales, bani. Indiferent de film.

Am vazut Clash of the Titans in 3D. Am vazut Prince or Persia. Am vazut The Golden Compass (desi recunosc, la ala am fost tentata serios sa plec pe la jumate, cam cand apare ursul ala betiv cu accent de rusnac). Am vazut 2012 si doar ce m-am intors de la Battle: Los Angeles. Deci vorbesc foarte serios cand spun ca nu ma intereseaza ce film vad. N-o sa injur niciodata pentru ca am dat banii pe bilet, dintr-un motiv foarte simplu: cand ma duc la cinema, ma duc informata. Exista recenzii din care iti faci o idee destul de clara despre cu ce se mananca filmul, daca e vreo piesa de muzeu sau o mizerie de dat pe ProTV miercuri seara (nu stiu de ce, dar pentru mine ala e apogeul filmelor proaste, de-alea cu nume gen "Dezastru pe vapor" sau "Iubire inselatoare"). Asa ca, in general, cand ma duc la un film imi asum din start responsabilitatea de a ma fi dus la un film prost sau la un film bun.

De ce ma duc si la filme proaste? Pentru ca, pentru mine, experienta de a merge la film e aproape independenta de film in sine. Imi place intunericul, imi plac floricelele si jeleurile (in Anglia aveau in toate cinemaurile stand de-ala de dulciuri cauciucate, aici n-am vazut decat in mall). Imi plac trailerele si reclamele, si faptul ca, orice ar fi, trebuie sa vad filmul de la cap la coada, fara sa ma simt obligata sa pun pe pauza daca cineva vrea sa faca pipi, sau daca s-au varsat floricelele, sau daca suna telefonul. E simplu. Cand merg la film sunt la film. Si atat.

Si, in general, toate filmele astea proaste cu buget mare sunt destul de entertaining incat sa-ti permiti sa-ti adormi neuronii pentru 2 ore numai ca sa vezi Statuia Libertatii explodand sau niste monstri marini care vor sa manance la cina fecioare pistruiate. Asta e, filmul nu e facut numai sa transmita intelesuri profunde, si cine se bate cu pumnul in piept ca se uita numai la capodopere ori e un ipocrit, ori un snob plicticos. Cred ca mi-am exprimat deja slabiciunea pentru un anumit tip de B-movies (cand esti fan de science fiction, tre sa-ti cam asumi chestia asta) - ei bine, daca le vad in cinema, e si mai bine, si daca sunt cu John Cusack sau Jake Gyllenhaal e chiar perfect. Nu am ce sa cer mai mult.

Singura chestie care ma enerveaza este ca nu pot sa am cinematograful numai pentru mine. Ca tre sa-l impart cu diversi. In fine, e veche discutia, si nu vreau s-o deschid acum, dar trebuie sa povestesc cum azi, la un film d-ala pentru copii peste 15 ani, doua cucoane cu sarmalute in cap, genul ala de gospodine de 40 si ceva de ani, aur la gat si probleme existentiale cu Violeta a lu Popa, care cica a venit din Italia, si numa figuri are in cap, auzi tu, sa-i spuna lu Rodica asa ceva, si Costel nu-i zice, domnule, nimic venisera cu doi copii de vreo 7-8 ani.

Exista un motiv pentru care filmul ala avea bulina cu 15. Ca are cadavre. Si tone de gooey & slimy stuff. Si glume porcoase. Si oameni care explodeaza cu tot cu autobuze. Si copiii aia faceau numai fete si se vaitau, la fiecare faza de-asta cu un îîîîîîî, si, mai enervant decat atat, nu intelegeau ce se intampla, si muierile au stat tot timpul sa le explice filmul. Nu chiar tot timpul - cand le-a sunat telefonul au raspuns, va dati seama.

Si nu erau singurii copii din sala - era plin. Ceea ce ma face sa cred ca lumea e batuta in cap. Nu, nu toate filmele cu extraterestri sunt pentru copii. Nu, extraterestrii nu sunt niste chestii care apar numai in desene animate si in ET. And for fuck's sake, daca nu-ti plac SF-urile, stai acasa!

Mi se pare o tampenie enorma sa-ti alegi un film cand ajungi la casa de bilete, dupa cum iti place tie posterul, si dupa aia sa te plangi ca n-a fost genul tau. Frate, nu mai traim in epoca in care programul la cinema aparea numai in ziar. E plin internetul de trailere, de recenzii, de bloguri de film. Folositi-le.

Cat despre Battle: LA, ce sa zic? A mers. Putea sa fie muuuuuult, muuuult mai prost. Sau poate m-am dus eu cu asteptari foarte mici. In orice caz, daca ignori personajele cu profunzimea unor capace de bere, pe Michelle Rodriguez care are clar o pasiune pentru roluri de GI Jane, si replicile de gen:  

I got that nasty stuff all over my mouth, man (adica niste suc de extraterestru mort).
Ha. You let him do you on the first date!

sau, cand incercau sa afle cate ceva despre anatomia extraterestrilor:

Maybe I can help. I'm a veterinarian. (LOL)

e chiar distractiv si te tine atent (spre deosebire de, nu stiu, Sherlock Holmes, la care am reusit performanta de a adorm la cinema, cu Robert Downey Jr. cu tot - sincer, nu prea-s fan Guy Ritchie).

Si pentru toata lumea care critica felul in care a fost justificata invazia, intrebare: ati vorbit voi cu niste extraterestri ca sa stiti daca ar vrea apa sau nu? Sincer, cand spui ca e imposibil ca niste alieni sa invadeze pamantul ca sa fure apa e ca si cum ai spune ca lui Mos Craciun nu are cum sa-l placa vinul sec. Like, duh, e Mos Craciun, bea numai ciocolata calda!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.
Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratu…

Noua chestii pe care mi-ar fi placut sa le stiu inainte sa am caine

Era o minunata zi de iunie cand din cusca de pisica imprumutata de la un prieten a facut primul pas la mine in sufragerie Asimov, maimuta hiperactiva din nenumaratele mele posturi pe FB cu poze, gifuri si filmulete, si, da, stiu ca postez prea multe chestii cu cainele meu. Get over it.
Imi amintesc si acum: a facut cativa pasi, a miros putin parchetul si a facut un pipi luuuung fix in mijlocul camerei. Si m-am trezit gandindu-ma, panicata: ce naiba fac eu cu creatura asta? Nu pot s-o duc inapoi, nu?
Fast forward doi ani, si cam oriunde merg poataia mea atrage ca un magnet copii si adulti deopotriva, mai ales cand incepe sa-si execute programul de trucuri pentru care am tot zis ca o sa scot intr-o zi palaria sau cand se rostogoleste prin iarba cu cracii-n sus ca un santajist emotional de prima mana. Si atunci incep sa aud in jur, printre ooo-uri si uuuuu-uri: “Intotdeauna mi-am dorit un golden!”, “Uite, mami, vrei si tu unul d-asta?”, “Lasa mult par? Ne gandeam sa ne luam si noi unul,…