Treceți la conținutul principal

Cum vreau sa fiu la 81 de ani

Azi noapte am stins lumina ascultand interviul asta - Ursula K. Le Guin la BBC. Jumatate de ora in care se vorbeste despre diferenta dintre sci fi si SF si dintre hard SF si soft SF, despre un indian care a locuit intr-un muzeu de antropologie si despre taoism. Toate povestite calm, de o voce cu un timbru cald, numai bun de spus povesti.

Vocea aia are rabdarea varstei: Ursula K. Le Guin are 81 de ani si o limpezime a mintii pe care nu stiu cati dintre noi o sa o prindem la vremea aia. Are simtul umorului, o modestie si o sinceritate care te dezarmeaza. Si sa te apuci la 81 de ani de blogging mi se pare incredibil - aruncati-va un ochi aici. Sigur, posturile ei nu-s de blogger, sunt de scriitor care vrea sa scrie despre nimic si despre tot, lucruri marunte, precum pomul ei de Craciun. Dar parca te trage acolo; cum te trag romanele ei in lumile pe care le creeaza, asa te trag si povestioarele de pe blog in viata ei, au o caldura si-o sinceritate pe care numai pe blogul unui scriitor le poti gasi.

Nu stiu pe cati dintre voi va incalzeste cu ceva numele ei, sau cati ati citit macar Mana stanga a intunericului - dar oricum ar fi, interviul merita ascultat si numai pentru a vedea cum gandesc unii oameni la o varsta la care altii abia isi aduc aminte ce zi e.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Confesiunile unei ucigaşe de balene (I)

Când eram mică, tata avea o vorbă: Mă, ce-i cu toate luminile astea aprinse? Pentru mine şi frate-miu, factura la curent era ultima dintre grijile de pe lume, imediat după cine iese preşedinte şi dacă mai e sau nu Geani paznic la banca de la parter (asta era important, pentru că Geani ne dădea apă când ieşeam afară, ca să nu mai trebuiască să urcăm două etaje până în casă, şi ne lăsa să ne parcăm bicicletele la el în teritoriu).

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi Drag ă organizator ule de evenimente. Fotograful e prietenul tău . Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte. Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie. Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretin...

Fuck you, Tarom & Alitalia

N-am mai avut de mult un hatelist. Sincer, n-am prea avut de ce. Dupa trei ani de injurat secretarele de la facultate, vanzatoarele de la chioscurile de bilete, traficul din Bucuresti si cainii vagabonzi am ajus intr-o tara care, desi e departe de a fi perfecta, nu prea iti da motive sa iti smulgi parul din cap de zece ori pe zi si sa repeti Gusfraba pana ti se imbarliga limba in gura, numai ca sa nu pocnesti pe cineva. Dar ieri a foat o zi in care totul a mers prost. A fost un joi 17 cu atatea ghinioane si idioti ca nu-mi vine sa cred ca am ajuns intreaga acasa.