Treceți la conținutul principal

All the single ladies have to eat

And oh my, how time flies. E o chestie ciudată asta, cum unele luni trec mai repede ca altele. Și, mai ales, cum nici nu-ți dai seama când jumate din tot ceea ce-ți propui să faci ajunge pe lista lungă a lucrurilor pe care nu le vei face niciodată, dar pe care îți juri în fiecare zi că le vei face.

Că am avut ce scrie, nu încape nicio îndoială. Voiam să povestesc despre eurotrip-ul nostru de la sfârșitul lui august, care a fost mai plin de haos ca o intersecție din Bombay.

Despre articolul ăsta (All the Single Ladies, care a trimis-o pe autoarea Kate Bolick direct pe coperta de la The Atlantic, cum rar se întâmplă cu redactorii) și cum cred că ar trebui să încetăm cu ipocrizia și să nu mai scriem materiale de zece pagini despre cum femeile sunt fericite (poate chiar mai fericite) fără bărbați, pentru că, vorba lui Marquez, trebuie să fie și cineva care să te ajute cu clismele la 80 de ani. Mă enervează că femeia emancipată a vremurilor noastre e incapabilă să înțeleagă că o să îmbătrânească și-o să moară și că după ce o să se întâmple asta rudele ei or s-o îmbrace cu (ce coșmar!) ceva random din șifonier și că independența aia maximă Sex-and-the-city-like înseamnă doar că nu lași nimic în urmă, pentru că, serios, who gives a fuck că ai lucrat ca asta și asta la firma asta și asta, dacă după bere sau birou tot cu The Good Wife adormi?

Voiam să povestesc de The West Wing, Monte Carlo și Kim Stanley Robinson. Believe it or not, dar toate astea au ceva în comun, că - parcă Berlin zicea că (și sper că nu visez) - atunci când trăiești în sărăcie, să știi că ai drepturi și libertăți egale e o bătaie de joc. Sau poate, cine știe, trec eu printr-o fază ciudată de de responsabilizare socială care probabil o să treacă cu două aspirine. Oricum, e o dispoziție foarte teoretică, nu mă înțelegeți greșit, nu fac voluntariate și campanii sociale. Mă distrez prea bine cu cârciumile din București ca să mai am energie și pentru asta.

Dar o să mă opresc aici, pentru că mi-e imposibil să ajung din urma tot felul de trenuri de gândire care mi-au trecut deja prin cap din august încoace și o să termin cu o invitație la masă. Ce, credeați că fac numai concerte? Mda, și eu la fel.


Mai multe detalii aici și aici.

Deși, după ce dați o tură pe la Metropolis, duminică, o să vorbim și despre muzică. Și despre fantastica experiență educațională din spatele organizării de evenimente (și care n-are neapărat legătură cu evenimentele).

Pentru că, într-adevăr, munca nu e ceva care te încălzește prea tare când ai 80 de ani, dar acum, la 23, e un motiv bun să te dai jos din pat dimineața.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.