Treceți la conținutul principal

All the single ladies have to eat

And oh my, how time flies. E o chestie ciudată asta, cum unele luni trec mai repede ca altele. Și, mai ales, cum nici nu-ți dai seama când jumate din tot ceea ce-ți propui să faci ajunge pe lista lungă a lucrurilor pe care nu le vei face niciodată, dar pe care îți juri în fiecare zi că le vei face.

Că am avut ce scrie, nu încape nicio îndoială. Voiam să povestesc despre eurotrip-ul nostru de la sfârșitul lui august, care a fost mai plin de haos ca o intersecție din Bombay.

Despre articolul ăsta (All the Single Ladies, care a trimis-o pe autoarea Kate Bolick direct pe coperta de la The Atlantic, cum rar se întâmplă cu redactorii) și cum cred că ar trebui să încetăm cu ipocrizia și să nu mai scriem materiale de zece pagini despre cum femeile sunt fericite (poate chiar mai fericite) fără bărbați, pentru că, vorba lui Marquez, trebuie să fie și cineva care să te ajute cu clismele la 80 de ani. Mă enervează că femeia emancipată a vremurilor noastre e incapabilă să înțeleagă că o să îmbătrânească și-o să moară și că după ce o să se întâmple asta rudele ei or s-o îmbrace cu (ce coșmar!) ceva random din șifonier și că independența aia maximă Sex-and-the-city-like înseamnă doar că nu lași nimic în urmă, pentru că, serios, who gives a fuck că ai lucrat ca asta și asta la firma asta și asta, dacă după bere sau birou tot cu The Good Wife adormi?

Voiam să povestesc de The West Wing, Monte Carlo și Kim Stanley Robinson. Believe it or not, dar toate astea au ceva în comun, că - parcă Berlin zicea că (și sper că nu visez) - atunci când trăiești în sărăcie, să știi că ai drepturi și libertăți egale e o bătaie de joc. Sau poate, cine știe, trec eu printr-o fază ciudată de de responsabilizare socială care probabil o să treacă cu două aspirine. Oricum, e o dispoziție foarte teoretică, nu mă înțelegeți greșit, nu fac voluntariate și campanii sociale. Mă distrez prea bine cu cârciumile din București ca să mai am energie și pentru asta.

Dar o să mă opresc aici, pentru că mi-e imposibil să ajung din urma tot felul de trenuri de gândire care mi-au trecut deja prin cap din august încoace și o să termin cu o invitație la masă. Ce, credeați că fac numai concerte? Mda, și eu la fel.


Mai multe detalii aici și aici.

Deși, după ce dați o tură pe la Metropolis, duminică, o să vorbim și despre muzică. Și despre fantastica experiență educațională din spatele organizării de evenimente (și care n-are neapărat legătură cu evenimentele).

Pentru că, într-adevăr, munca nu e ceva care te încălzește prea tare când ai 80 de ani, dar acum, la 23, e un motiv bun să te dai jos din pat dimineața.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

The Times They Are a-Changin'

Ca toată lumea care, în prima săptămână din ianuarie, manâncă sănătos, aleargă, citește, începe un caiet nou la matematică și scrie frumos pe prima pagină, nici eu nu m-am putut abține să nu iau 534 de decizii în urma cărora o să fiu în sfârșit omul perfect. E ceva la luna ianuarie care te face să crezi că ai primit o nouă șansă de a te pune la punct cu diverse lucruri, la fel cum luna decembrie îți permite lejer sentimentul că oricum n-are sens să-ți mai bați capul, că oricum se termină anul. Ca și cum următorul ianuarie ar fi așa, undeva pe alt plan existențial.

În fine, teoria mea e că înainte de a te gândi la ce vrei e sănătos să faci întâi un pas înapoi. Să vezi ce ai învățat din lucrurile prin care ai trecut. Asta am făcut și noi la studio, ne-am pus la masă în ultima zi de lucru din decembrie și am făcut o listă cu ce-am făcut bine și ce-am făcut prost în 2012, ca să ne dăm seama ce e cazul să schimbăm (sau nu) în 2013.

Partea interesanta e ca a fost mai simplu la studio, ca s…

Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.
Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratu…

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…