And oh my, how time flies. E o chestie ciudată asta, cum unele luni trec mai repede ca altele. Și, mai ales, cum nici nu-ți dai seama când jumate din tot ceea ce-ți propui să faci ajunge pe lista lungă a lucrurilor pe care nu le vei face niciodată, dar pe care îți juri în fiecare zi că le vei face.
Că am avut ce scrie, nu încape nicio îndoială. Voiam să povestesc despre eurotrip-ul nostru de la sfârșitul lui august, care a fost mai plin de haos ca o intersecție din Bombay.
Despre articolul ăsta (All the Single Ladies, care a trimis-o pe autoarea Kate Bolick direct pe coperta de la The Atlantic, cum rar se întâmplă cu redactorii) și cum cred că ar trebui să încetăm cu ipocrizia și să nu mai scriem materiale de zece pagini despre cum femeile sunt fericite (poate chiar mai fericite) fără bărbați, pentru că, vorba lui Marquez, trebuie să fie și cineva care să te ajute cu clismele la 80 de ani. Mă enervează că femeia emancipată a vremurilor noastre e incapabilă să înțeleagă că o să îmbătrânească și-o să moară și că după ce o să se întâmple asta rudele ei or s-o îmbrace cu (ce coșmar!) ceva random din șifonier și că independența aia maximă Sex-and-the-city-like înseamnă doar că nu lași nimic în urmă, pentru că, serios, who gives a fuck că ai lucrat ca asta și asta la firma asta și asta, dacă după bere sau birou tot cu The Good Wife adormi?
Voiam să povestesc de The West Wing, Monte Carlo și Kim Stanley Robinson. Believe it or not, dar toate astea au ceva în comun, că - parcă Berlin zicea că (și sper că nu visez) - atunci când trăiești în sărăcie, să știi că ai drepturi și libertăți egale e o bătaie de joc. Sau poate, cine știe, trec eu printr-o fază ciudată de de responsabilizare socială care probabil o să treacă cu două aspirine. Oricum, e o dispoziție foarte teoretică, nu mă înțelegeți greșit, nu fac voluntariate și campanii sociale. Mă distrez prea bine cu cârciumile din București ca să mai am energie și pentru asta.
Dar o să mă opresc aici, pentru că mi-e imposibil să ajung din urma tot felul de trenuri de gândire care mi-au trecut deja prin cap din august încoace și o să termin cu o invitație la masă. Ce, credeați că fac numai concerte? Mda, și eu la fel.
Mai multe detalii aici și aici.
Deși, după ce dați o tură pe la Metropolis, duminică, o să vorbim și despre muzică. Și despre fantastica experiență educațională din spatele organizării de evenimente (și care n-are neapărat legătură cu evenimentele).
Pentru că, într-adevăr, munca nu e ceva care te încălzește prea tare când ai 80 de ani, dar acum, la 23, e un motiv bun să te dai jos din pat dimineața.
Că am avut ce scrie, nu încape nicio îndoială. Voiam să povestesc despre eurotrip-ul nostru de la sfârșitul lui august, care a fost mai plin de haos ca o intersecție din Bombay.
Despre articolul ăsta (All the Single Ladies, care a trimis-o pe autoarea Kate Bolick direct pe coperta de la The Atlantic, cum rar se întâmplă cu redactorii) și cum cred că ar trebui să încetăm cu ipocrizia și să nu mai scriem materiale de zece pagini despre cum femeile sunt fericite (poate chiar mai fericite) fără bărbați, pentru că, vorba lui Marquez, trebuie să fie și cineva care să te ajute cu clismele la 80 de ani. Mă enervează că femeia emancipată a vremurilor noastre e incapabilă să înțeleagă că o să îmbătrânească și-o să moară și că după ce o să se întâmple asta rudele ei or s-o îmbrace cu (ce coșmar!) ceva random din șifonier și că independența aia maximă Sex-and-the-city-like înseamnă doar că nu lași nimic în urmă, pentru că, serios, who gives a fuck că ai lucrat ca asta și asta la firma asta și asta, dacă după bere sau birou tot cu The Good Wife adormi?
Voiam să povestesc de The West Wing, Monte Carlo și Kim Stanley Robinson. Believe it or not, dar toate astea au ceva în comun, că - parcă Berlin zicea că (și sper că nu visez) - atunci când trăiești în sărăcie, să știi că ai drepturi și libertăți egale e o bătaie de joc. Sau poate, cine știe, trec eu printr-o fază ciudată de de responsabilizare socială care probabil o să treacă cu două aspirine. Oricum, e o dispoziție foarte teoretică, nu mă înțelegeți greșit, nu fac voluntariate și campanii sociale. Mă distrez prea bine cu cârciumile din București ca să mai am energie și pentru asta.
Dar o să mă opresc aici, pentru că mi-e imposibil să ajung din urma tot felul de trenuri de gândire care mi-au trecut deja prin cap din august încoace și o să termin cu o invitație la masă. Ce, credeați că fac numai concerte? Mda, și eu la fel.
Mai multe detalii aici și aici.
Deși, după ce dați o tură pe la Metropolis, duminică, o să vorbim și despre muzică. Și despre fantastica experiență educațională din spatele organizării de evenimente (și care n-are neapărat legătură cu evenimentele).
Pentru că, într-adevăr, munca nu e ceva care te încălzește prea tare când ai 80 de ani, dar acum, la 23, e un motiv bun să te dai jos din pat dimineața.
Comentarii