Treceți la conținutul principal

Fericirea Omului Invizibil

Intotdeauna mi-am imaginat ca Omul Invizibil e fericit. Pentru ca vede tot ceea ce altii nu vad, observa fara a fi observat, traieste prin altii. Cand am citit romanul lui Wells, mi-a dat impresia unei povesti moralizatoare pe care nu eram inca pregatita sa o inteleg, sau macar sa o accept. Inca mai cred ca Omul Invizibil putea sa fie fericit. Atata timp cat accepta ca fericirea lui era diferita de a celor care nu-l vedeau.

Sunt un om prietenos, dar n-am trait niciodata in gasca. Mi-am ales mereu prietenii unul cate unul, si imi place sa cred ca am avut grija de ei, pentru ca ii aleg asa cum alegea tata materialele de constructie pentru casa – intai te intrebi cat te tine, si dupa aia te gandesti cum arata. Loialitatea e o chestie rara, pe care o gasesti din ce in ce mai greu pe masura ce cresti.

In plus, intotdeauna mi-a placut singuratatea mea. Sunt momente cand eu imi sunt destul, cand nu vreau sa fiu simpatica, sa-l ascult pe cel de langa mine, sa imi pese cu adevarat sau sa ma prefac ca imi pasa. E simplu: cine ma cunoaste stie ca nu pot sa iau o decizie cat de cat importanta si sa merg in acelasi timp. Ma opresc in mijlocul strazii si ma gandesc la ce am de facut. Pentru ca atunci cand merg, e ca si cum as apasa pe play si m-as chinui repede sa scriu versurile unui cantec, toate incep sa mi se amestece in cap si e imposibil sa mai separ ce e important de ce nu e. Cam asa si cu singuratatea – in loc sa ma inconjor de oameni doar de dragul de a nu sta sigura, am preferat de multe ori (desi nu spun ca intotdeauna mi-a parut bine) sau fim doar eu si cu mine. Si nu m-am plictisit niciodata.

Cand am venit prima oara in Anglia, mi-am promis ca o sa fiu altfel. Ca o sa am mai multa rabdare cu cei din jur. Ca o sa fiu un om printre oameni. Ca n-o sa mai fiu Omul Invizibil. Ei bine, am ajuns exact in extrema opusa. Si cat de ciudat arata lucrurile de aici.

In Anglia am reusit sa ating apogeul invizibilitatii mele, si nu pentru ca n-as fi avut de ales – ci pentru ca m-a fascinat in asemenea masura ideea incat am alunecat incet, incet in ea, ca intr-o apa rece care te amorteste, dar care iti produce senzatii pe care nu le-ai mai incercat pana acum. Am gasit singuratatea aia care te face sa iti asculti propria ta respiratie cand mergi pe strada, chiar daca esti in mijlocul multimii; care te face sa iti auzi pasii pe asfalt, chiar daca esti incaltat in tenisi. Am invatat sa vad oamenii ca si cum nu as fi acolo, sa ii ocolesc privindu-i direct in ochi, fiind absolut sigura ca ei n-or sa ma vada.

Si cate poti sa vezi cand crezi ca esti invizibil. Micro expresii, gesturi abia perceptibile, pe cineva care rade fals, pe cineva care se grabeste desi sta jos in tren, pe cineva care mai are putin si plange. Numai cand esti invizibil iti dai seama cat de mult se chinuie oamenii sa fie vizibili – si cu cat tu esti mai putin remarcabil, cu atat ei se vor stradui sa fie mai mult. Tot ceea ce spui si faci, ierarhiile pe care le respecti, lucrurile pe care trebuie sa le spui pentru ca in grup tu esti cel care ar spune asa ceva – numai cand le vezi din afara iti dai seama cata munca depui de fapt sa nu fii singur.

Tu si cu gandurile tale. Tu, pe strada, in tren, in biblioteca, pana cand incepi sa te vezi de-adevaratelea. Sa te holbezi la tine si te privesti asa cum ii priveai inainte doar pe ceilalti. Sa raspunzi la toate intrebarile la care nu aveai timp sa raspunzi pentru ca mereu era cineva in jurul tau.

Nu ma intelegeti gresit. Nu planuiesc sa fug in Alaska cu un cutit, un ciocan si-o pufoaica si sa mor mancand fructe otravitoare. Dar cred ca experienta asta a singuratatii absolute, care te face sa fii mai constient de tine decat oricand pentru ca tu esti singurul care umple bula in care te plimbi in fiecare zi, de cand te trezesti pana dormi – este una dintre cele mai valoroase lectii pe care le-am invatat aici.

Asta si faptul ca fiecare Om Invizibil are nevoie, la sfarsitul zilei, sa se vada prin ochii cuiva. Cineva care il vede cu adevarat. Si din cauza asta nu-mi pare rau ca mi-am ales prietenii cum alegea tata materialele de constructii pentru casa.

Comentarii

Onuk a spus…
Mi-a placut articolul tare mult!

Eu nu-s chiar la fel, in sensul ca m-am obisnuit sa am oameni in jurul meu. Nu o droaie si nu mereu. I love alone time. Dar cateodata cand e prea mult ma sperie...

Oricum, nu stiu daca ai vazut filmuletul asta, dar mi-ai amintit de el :)

http://www.youtube.com/watch?v=k7X7sZzSXYs

Ce mai face B'ham? Mi-e tare dor de Anglia! :)
Ioana a spus…
Ha, nu stiam de filmuletul ala, dar acum imi dau seama ca am epuizat tot de acolo: de la concerte, restaurante, cafenele sau orase straine pana la banala biblioteca. Eu sunt unul din oamenii aia care in facultate mancau la cantina cu o carte in fata si din cauza asta lumea nu ma prea cunostea.

B’ham e la fel ca inainte – ordonat, plicticos, dar confortabil in rutina lui. Mie nu cred ca o sa imi fie vreodata dor de locul asta :)

Postări populare de pe acest blog

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.