Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.
Asa ca, lunar, pun la ciorap un buget minim de mers la concerte. Ca e vorba de concerte mari sau mici, de club, nu conteaza, pentru ca muzica de aici e jmechera tare.
Si daaaaa! Vineri am fost la Alice in Chains la concert, la O2 Academy, un club foarte misto, in care bagi multi oameni, fara sa pierzi atmosfera aia intima care lipseste la concertele din sali mari precum Polivalenta (una dintre cele mai proaste locatii posibile, daca ma intrebati pe mine).
Si daaaa! Layne Staley tot mort e. In locul lui presteaza de vreo patru ani William DuVall, un tip cu freza si ifose de Lenny Kravitz si cu pantaloni evazati, ca Shaggy din Scooby Doo. Sigur ca mi-ar fi placut sa vad za real shit, dar pe vremea cand Alice in Chains pompau la capacitate maxima, eu faceam bastonase, scriam povesti cu cai si printese si ma uitam la Dosarele X.
Si totusi, care dintre ei e clona malefica?
Asa ca, pana la urma, a mers si varianta cu DuVall, desi tipul nu se potriveste de niciun fel in peisaj. Nu e rock deloc. E teatral si se agita pe scena ca o minge de ping-pong cu afro. Nu e grunge, nu e depresiv. Restul trupei bea, fumeaza si scuipa pe scena. El nu.
Cand i s-a dezacordat chitara, s-a chinuit vreo doua minute sa o faca la loc, dupa care s-a lasat pagubas, a zis ceva de genul "fuck it", si a cerut alta. Pai asa esti tu, ma, zeu al rockului?
E din alt film, pur si simplu. Iar faptul ca are vocea potrivita nu-l face si pe el potrivit pentru rolul de frontman Alice in Chains.
Zoinks! My guitar if out of tune!!!
Oricum, treaba grea, comunicarea cu publicul, o face Jerry Cantrell, intre doua gaturi de bere si un fum, ceea ce e relativ satisfacator. Plus ca au cantat putine piese noi, ceea ce a multumit pe toata lumea, pentru ca majoritatea sunt naspa. Pe Man in the Box a fost o totala dementa, toata sala sarea la unison, de sus de unde stateam eu vedeam numai o mare de capete si de maini care sare intr-un extaz total. Mi-as fi vandut un rinichi sa am acreditare foto la concertul asta.
Cre ca ma vad si eu acolo intr-un colt
Chiar daca n-a fost perfect, ma multumesc si numai cu faptul ca i-am vazut si i-am auzit. Na, cine stie cat o mai duc si in formula asta, si Alice in Chains a fost, in mod ciudat, o parte destul de importanta din viata mea la un moment dat. M-au incercat niste mega-nostalgii, si am fost de vreo sase-sapte ori cat pe ce sa ma apuc sa sun pe cineva din (fostul) Shamrock, probabil pe Andrei, si urlu in telefon "baaaah, ia asculta!!!". M-am abtinut, pentru ca chestiile astea nu se fac odata ce ai trecut de 16 ani, dar cu greu :)
Si pentru ca tot mi-am rememorat tineretea salbatica (deci fara ridicari din sprancene si priviri de-alea, da?), m-am apucat de sapat si am descoperit cu tristete ca pe Youtube nu mai exista decat o filmare din Big Mamou. Si nu cu o piesa de la Alice in Chains. Asa ca multumiti-va cu ce am gasit, e aur oricum :)
De la dreapta la stanga: eu, za rock chick, in tricou cu Kiss si pantalonii aia evazati si peticiti de nea Enica prin clasa a noua, Edi, Matei si Andrei aka Cousin It.
Mi-e al dracului de dor de vremea aia cateodata. Aici, in Birmingham, mi-ar fi placut sa am niste şemroci care sa ma creasca, da n-am prea avut noroc.
Asa ca, lunar, pun la ciorap un buget minim de mers la concerte. Ca e vorba de concerte mari sau mici, de club, nu conteaza, pentru ca muzica de aici e jmechera tare.
Si daaaaa! Vineri am fost la Alice in Chains la concert, la O2 Academy, un club foarte misto, in care bagi multi oameni, fara sa pierzi atmosfera aia intima care lipseste la concertele din sali mari precum Polivalenta (una dintre cele mai proaste locatii posibile, daca ma intrebati pe mine).
Si daaaa! Layne Staley tot mort e. In locul lui presteaza de vreo patru ani William DuVall, un tip cu freza si ifose de Lenny Kravitz si cu pantaloni evazati, ca Shaggy din Scooby Doo. Sigur ca mi-ar fi placut sa vad za real shit, dar pe vremea cand Alice in Chains pompau la capacitate maxima, eu faceam bastonase, scriam povesti cu cai si printese si ma uitam la Dosarele X.
Si totusi, care dintre ei e clona malefica?
Asa ca, pana la urma, a mers si varianta cu DuVall, desi tipul nu se potriveste de niciun fel in peisaj. Nu e rock deloc. E teatral si se agita pe scena ca o minge de ping-pong cu afro. Nu e grunge, nu e depresiv. Restul trupei bea, fumeaza si scuipa pe scena. El nu.
Cand i s-a dezacordat chitara, s-a chinuit vreo doua minute sa o faca la loc, dupa care s-a lasat pagubas, a zis ceva de genul "fuck it", si a cerut alta. Pai asa esti tu, ma, zeu al rockului?
E din alt film, pur si simplu. Iar faptul ca are vocea potrivita nu-l face si pe el potrivit pentru rolul de frontman Alice in Chains.
Zoinks! My guitar if out of tune!!!
Oricum, treaba grea, comunicarea cu publicul, o face Jerry Cantrell, intre doua gaturi de bere si un fum, ceea ce e relativ satisfacator. Plus ca au cantat putine piese noi, ceea ce a multumit pe toata lumea, pentru ca majoritatea sunt naspa. Pe Man in the Box a fost o totala dementa, toata sala sarea la unison, de sus de unde stateam eu vedeam numai o mare de capete si de maini care sare intr-un extaz total. Mi-as fi vandut un rinichi sa am acreditare foto la concertul asta.
Cre ca ma vad si eu acolo intr-un colt
Chiar daca n-a fost perfect, ma multumesc si numai cu faptul ca i-am vazut si i-am auzit. Na, cine stie cat o mai duc si in formula asta, si Alice in Chains a fost, in mod ciudat, o parte destul de importanta din viata mea la un moment dat. M-au incercat niste mega-nostalgii, si am fost de vreo sase-sapte ori cat pe ce sa ma apuc sa sun pe cineva din (fostul) Shamrock, probabil pe Andrei, si urlu in telefon "baaaah, ia asculta!!!". M-am abtinut, pentru ca chestiile astea nu se fac odata ce ai trecut de 16 ani, dar cu greu :)
Si pentru ca tot mi-am rememorat tineretea salbatica (deci fara ridicari din sprancene si priviri de-alea, da?), m-am apucat de sapat si am descoperit cu tristete ca pe Youtube nu mai exista decat o filmare din Big Mamou. Si nu cu o piesa de la Alice in Chains. Asa ca multumiti-va cu ce am gasit, e aur oricum :)
De la dreapta la stanga: eu, za rock chick, in tricou cu Kiss si pantalonii aia evazati si peticiti de nea Enica prin clasa a noua, Edi, Matei si Andrei aka Cousin It.
Mi-e al dracului de dor de vremea aia cateodata. Aici, in Birmingham, mi-ar fi placut sa am niste şemroci care sa ma creasca, da n-am prea avut noroc.
Comentarii