Treceți la conținutul principal

The Room si alte revelatii personale

Si uite asa m-am intors pe insulita asta unde, cand iese soarele, crezi ca o s-o iei razna ca aia din Caderea Noptii cand, v-ati prins, se face noapte. Am aterizat (de data asta fara probleme organizatorice) acum vreo 3 saptamani, ce-i drept. Dar - stiu, pare de necrezut - chiar am avut chestii de facut (iuhu!).

Nu, nu mi-am facut o lista de scopuri marete pentru anul asta. De fapt, cred ca singurul scop care il am este sa ma bucur de conditia de freelancer atat cat o sa imi permit, fara sa ma mai panichez la ideea ca nu muncesc in mod organizat intre 8 si 16 ore pe zi. Fac ce-mi place, iau si un banut pentru asta (sau doi, sau trei, sau mai multi), nu-mi sufla nimeni in ceafa si ma trezesc la ora 11 in fiecare zi. E doar o chestie de perspectiva, pana la urma. Obisnuinta de a face ceva pentru cineva si mentalitatea de angajat m-au umplut de frustrari in primele luni si nu m-au adus nicaieri. De fapt m-au impedicat sa vad micile constructii care incep sa prinda forma in jurul meu. Cred ca aveam nevoie de acreditarea la Chris Rea ca sa scap din starea aia :)

***

Si iata cum, depasind momentul confesiunilor mele vagi si automotivationale, ajungem la chestia cu adevarat interesanta de pe ordinea de zi: vizionarea The Room. Pentru cei pe care i-am frecat la cap deja cu chestia asta: da, stiu, am si eu o obsesie. Dar JesusfkingChrist, vorbim de Tommy Wiseau aici. Cum sa nu faci o obsesie din Tommy Wiseau?

Pentru cine are chef si timp de ceva documentare, luati de aici niste articole lungi in EW, The Telegraph si Den of Geek. Pariu ca acum nici n-o sa dati click. Nu-i nimic, remediem problema prin niste filmulete. Trebuie sa aveti doar un singur lucru in minte: in filmul asta, Tommy (scenarist, regizor, actor principal) a bagat 6 milioane de dolari.

Sa incepem cu trailerul:



What's bovering you, Mark?



Si... my all time personal favorite... si al celorlalti membri ai clubului "Cine se uita de cele mai multe ori la The Room", unde eu stau cam prost, cu numai 3 vizionari, dintre care doar una la cinema:



In final, reactia publicului dupa o vizionare:



Si nu, nu e nimic regizat sau exagerat. Saptamana trecuta am avut onoarea de a prinde un bilet la Londra, la una dintre vizionarile din Europa (destul de putine, comparativ cu cele din state si toate in UK). Iar experienta a fost absolut dementiala.

In primul rand, daca mergeam fara sa fi vazut filmul inainte, nu pricepeam nimic. Pentru ca toata lumea zbiera, din toate directiile. Vorbeau cu personajele, fredonau coloana sonora de la Mission Impossible, huiduiau, aplaudau, aruncau cu linguri de plastic in ecran, venisera pregatiti cu mingi de fotbal si se jucau cu ele prin sala. La unele vizionari, oamenii vin imbracati ca personajele din film, dar eu n-am avut norocul asta.

In al doilea rand, comentariile si reactiile lor erau absolut delicioase. De multe ori te trezeai razand mai mult de ce a zis cineva doua randuri mai in fata decat de ce se intampla pe ecran. Iar felul in care oamenii s-au implicat in actiune a fost absolut incredibil. Pun pariu ca toti il vazusera de cel putin doua-trei ori. Si sa auzi o ditamai sala de cinema urland, in acelasi timp cu Johnny: You are tearing me apaaaart, Lisa! e o experienta mai tare decat sing-along-urile de la concertul U2 de asta vara, care m-au emotionat pana la lacrimi, dar, sa fim seriosi, nu aveau in sine nimic surprinzator.

Johnny, come back! Englezii si doi romani dintr-un indepartat colt al Europei de Est te iubesc!

Si da, reactiile de dupa film au fost fix ca alea de mai sus. E un must-see, serios. Mai ales pentru cinefilii care se respecta.

***

Pentru ca am o treaba zilele astea care implica pozat mancare, m-am gandit sa ma uit prin colectia de aici dupa ceva site-uri de restaurante din Bucuresti. Cu scopuri inspirationale, desigur.

Si dupa ce am luat la rand toate linkurile, am ramas surprinsa de cat de mizerabile sunt cele mai multe. Iar dintre cele care aratau decent (de ce au toti impresia ca italic = elegant, original sau apetisant? si da, am vazut combinatii cu Comic Sans), aproape nici unul nu avea niste poze ca lumea. Adica, intelegeti, oamenii isi deschid restaurant, baga o caruta de bani in el, dar se zgarcesc la sfarsit la un web designer decent sau un fotograf dotat cu ceva mai mult decat o sapuniera, sau macar cu mai multa inspiratie.

Exceptie de la toate astea a facut, categoric, Casa Vernescu. Mancarea aia arata atat de bine, incat iti vine s-o duci la muzeu si sa spui ca e arta contemporana.

***

Mai am cateva chestii de scris, dar postul asta se face prea lung. Mai incolo, ca n-au intrat zilele-n sac.

Comentarii

Diana a spus…
Las ca si obsesiile fac bine. Tre sa ma uit si eu la The Room cat de curand. Thanks for the tip. :P
Ioana a spus…
Dork Damsel, is that you? Pont: nu te uita singura. Ai nevoie de cineva cu care comentezi in momentele cheie.
Edi a spus…
Ha. the room - bravo.
Asa ar trebui sa se faca vizionari 'cult' la noi cu filmele lu sergiu nicolaescu, lumea aducandu-se pistoale de jucarie sa se joace in sala.

Postări populare de pe acest blog

Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.
Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratu…

Noua chestii pe care mi-ar fi placut sa le stiu inainte sa am caine

Era o minunata zi de iunie cand din cusca de pisica imprumutata de la un prieten a facut primul pas la mine in sufragerie Asimov, maimuta hiperactiva din nenumaratele mele posturi pe FB cu poze, gifuri si filmulete, si, da, stiu ca postez prea multe chestii cu cainele meu. Get over it.
Imi amintesc si acum: a facut cativa pasi, a miros putin parchetul si a facut un pipi luuuung fix in mijlocul camerei. Si m-am trezit gandindu-ma, panicata: ce naiba fac eu cu creatura asta? Nu pot s-o duc inapoi, nu?
Fast forward doi ani, si cam oriunde merg poataia mea atrage ca un magnet copii si adulti deopotriva, mai ales cand incepe sa-si execute programul de trucuri pentru care am tot zis ca o sa scot intr-o zi palaria sau cand se rostogoleste prin iarba cu cracii-n sus ca un santajist emotional de prima mana. Si atunci incep sa aud in jur, printre ooo-uri si uuuuu-uri: “Intotdeauna mi-am dorit un golden!”, “Uite, mami, vrei si tu unul d-asta?”, “Lasa mult par? Ne gandeam sa ne luam si noi unul,…