Nu stiu de ce, dar dintre toate chestiile pe care sunt obisnuita sa le fac vara si care care-mi vor lipsi anul asta, dupa ce ma intorc in UK (ceea ce se va intampla peste vreo 3 saptamani, via Belgrad), insula si festivalurile sunt pe primul loc.
Nu stiu la cate festivaluri o sa ma duc acolo, inca astept tot felul de vesti apropo de chestia asta, dar chiar daca ajung pe la V Festival/Bestival/Rock Ness/Summer Sundae Weekend sau nu, tot imi vor lipsi cele romanesti, mai ales Peninsula, la care ma duc de vreo 3 ani deja si care mi se pare unul dintre cele mai bine organizate din Ro si la care m-as duce indiferent de line-up. Line-up ce oricum nu prea rezista comparatiei cu B'estfest sau cu Sonisphere-ul de anul asta, dar frate, o saptamana acolo iti scoate toti nervii pe nas, unul cate unul, pana te transforma intr-un bulgare de fericire care bea bere pe camp la 3 dupa-masa, doarme bucuros in cort, cu şocâţii sarindu-i in jurul capului si nu s-ar mai intoarce in lumea adevarata, aia depare de Mures, niciodata.
De fapt de-aia imi va lipsi si insula. Locurile astea sunt niste oaze in care timpul trece altfel si in care duci o existenta paralela, o viata care dureaza maxim o saptamana, zece zile pe an, dar care porneste mereu de unde ai lasat-o. Cand ma intorc pe insula, in fiecare an, am impresia ca incepe de unde s-a terminat cu un an inainte, si se face abstractie de tot ceea ce au facut oamenii in timpul asta in lumea reala. Oraselul de corturi are legile lui proprii si personale.
Escapism, ii spun englezii. Asa o fi.
Na, un festival in Bucuresti nu e chiar aceeasi marioara, dar Sonisphere a fost un surogat oarecum eficient. Am fost sambata si duminica, am baut bere pe asfalt, am mancat mici si am petrecut ceva timp cu niste oameni cu care nu prea mai am cum sa fac asta atat cat as vrea cand vin acasa, din lipsa de timp, nu de alta, si a fost atat de bine.
Organizat excelent festivalul. Singura chestie care nu mi s-a parut ok a fost faptul ca nu au existat propriu-zis trupe de deschidere mai mici (Luna Amara si Vita de Vie au fost fix ca nuca in perete) si sa pui Anthrax sa cante la ora 4 jumate mi se pare trist. In afara de headlineri (si trupele de dinainte, poate), formatiile nu au avut ocazia sa demonstreze ce pot, si au aruncat piesele, mai ca de dupa-amiaza asa.
Plus ca publicul roman are tot fixul ala, sa fie ei acolo, in fata, cu sapte ore mai devreme, sa prinda loc bun la aia mari, chestie care m-a scos din sarite in special la Alice in Chains, unde toata lumea de langa gardul dintre Normal Circle si Golden Circle se scarpina-ntre dinti, facea turnulete din pahare de bere, comenta ultimele aventuri ale lui Boc si compania, dormea, numai la concert nu se uitau. Nu aveau nicio treaba cu trupa (eu ma agitam pe acolo ca o maimuta pe amfetamine), aruncau numai remarci de genul "hai frate, odata, terminati, gata", dar stateau acolo, lipiti de gard, cum adica, sa fie ei in fata la Rammstein, sa vada şoul de aproape, chit ca mai erau doua ore pana incepea.
A, plus bataia dintre un nene trotilat bine si o haita de burtosi, petrecuta chiar in spatele meu, la care oamenii s-au uitat ca la urs, begeeşii se urcasera pe gard sa nu piarda nimic, dar nu s-au bagat, si gata, Alice in Chains canta doar pentru Golden Circle, ca in spate se petrecea ceva mai interesant, dupa care si-au lungit toti gaturile inca juma de ora dupa ce s-a terminat. Ca na, ceva can-can si barfa cad mai usor la stomac decat Jerry Cantrell.
Si da, concertul Rammstein a fost bestial, i-au umilit si pe U2 cu gandacul lor supradimensionat (si e greu sa recunosc asta dupa ce i-am vazut pe Wembley).
***
Am asa o viata haotica atunci cand vin acasa, si partea interesanta e ca am senzatia ca decurge la fel ca inainte sa plec. Bodegi, multa bere, o multime de oameni care imi lipsesc acolo in draci (si de obicei nu am timp sa vad pe toata lumea de care imi era dor), fast food, inca ceva fast food, o mie de drumuri de facut (clasicul tur Bucuresti-Cernavoda-Constanta-Aref si retur) si o mie de chestii de vazut. Inainte sa plec era fix la fel. Ca si cum Bucurestiul are ceva haotic in fiinta lui, ceva ce ti se transmite si tie, indiferent dupa cat timp te reintorci la el.
Prin comparatie, viata mea din Anglia e o chestie super organizata si ordonata, si sincer, n-am facut nimic sa ajung acolo, pur si simplu asa e viata pentru ei, aranjata in patratele curate si aliniate frumos, si eu oricat de rebela as fi, n-am cum sa-mi iau bere la 3 dimineata, ca nu gasesc deschis nici la pakistanezi in colt, deci trebuie sa ma conformez. Acolo imi fac cumparaturile si gatesc pentru cate doua zile, stiu ce o sa fac toata saptamana, imi termin treaba inainte de 9 ca sa am timp si pentru mine dupa aia - aici nici ce o sa mananc diseara nu stau sa ma gandesc. Ideea e ca stiu ca ma descurc eu, chit ca aseara muream sa foame si am mancat o felie de paine cu pate, ca numai atat mai era prin frigider.
Credeam ca sunt eu haotica, dar se pare ca m-am supraestimat. E orasul de vina. Si de-aia imi place atat de mult si mi-e din ce in ce mai greu sa ma intorc acolo, la patratelul meu calm si ordonat in care mananc de trei ori pe zi si beau moderat.
Cateodata am asa o nevoie sa le dau dracu pe toate, sa ma intorc si sa vad eu ce pate cu paine gasesc de facut pe aici. Si atunci imi amintesc ca totusi am fugit de ceva, si ca toata feeria asta pe care o percep acum ascunde un mare monstru in spate, ca altfel nu plecam.
Ah, ce-as vrea sa ma intorc la festival, la baut bere pe ciment cu Slayer in fundal.
Nu stiu la cate festivaluri o sa ma duc acolo, inca astept tot felul de vesti apropo de chestia asta, dar chiar daca ajung pe la V Festival/Bestival/Rock Ness/Summer Sundae Weekend sau nu, tot imi vor lipsi cele romanesti, mai ales Peninsula, la care ma duc de vreo 3 ani deja si care mi se pare unul dintre cele mai bine organizate din Ro si la care m-as duce indiferent de line-up. Line-up ce oricum nu prea rezista comparatiei cu B'estfest sau cu Sonisphere-ul de anul asta, dar frate, o saptamana acolo iti scoate toti nervii pe nas, unul cate unul, pana te transforma intr-un bulgare de fericire care bea bere pe camp la 3 dupa-masa, doarme bucuros in cort, cu şocâţii sarindu-i in jurul capului si nu s-ar mai intoarce in lumea adevarata, aia depare de Mures, niciodata.
De fapt de-aia imi va lipsi si insula. Locurile astea sunt niste oaze in care timpul trece altfel si in care duci o existenta paralela, o viata care dureaza maxim o saptamana, zece zile pe an, dar care porneste mereu de unde ai lasat-o. Cand ma intorc pe insula, in fiecare an, am impresia ca incepe de unde s-a terminat cu un an inainte, si se face abstractie de tot ceea ce au facut oamenii in timpul asta in lumea reala. Oraselul de corturi are legile lui proprii si personale.
Escapism, ii spun englezii. Asa o fi.
Na, un festival in Bucuresti nu e chiar aceeasi marioara, dar Sonisphere a fost un surogat oarecum eficient. Am fost sambata si duminica, am baut bere pe asfalt, am mancat mici si am petrecut ceva timp cu niste oameni cu care nu prea mai am cum sa fac asta atat cat as vrea cand vin acasa, din lipsa de timp, nu de alta, si a fost atat de bine.
Ză mic iz şic
Organizat excelent festivalul. Singura chestie care nu mi s-a parut ok a fost faptul ca nu au existat propriu-zis trupe de deschidere mai mici (Luna Amara si Vita de Vie au fost fix ca nuca in perete) si sa pui Anthrax sa cante la ora 4 jumate mi se pare trist. In afara de headlineri (si trupele de dinainte, poate), formatiile nu au avut ocazia sa demonstreze ce pot, si au aruncat piesele, mai ca de dupa-amiaza asa.
Plus ca publicul roman are tot fixul ala, sa fie ei acolo, in fata, cu sapte ore mai devreme, sa prinda loc bun la aia mari, chestie care m-a scos din sarite in special la Alice in Chains, unde toata lumea de langa gardul dintre Normal Circle si Golden Circle se scarpina-ntre dinti, facea turnulete din pahare de bere, comenta ultimele aventuri ale lui Boc si compania, dormea, numai la concert nu se uitau. Nu aveau nicio treaba cu trupa (eu ma agitam pe acolo ca o maimuta pe amfetamine), aruncau numai remarci de genul "hai frate, odata, terminati, gata", dar stateau acolo, lipiti de gard, cum adica, sa fie ei in fata la Rammstein, sa vada şoul de aproape, chit ca mai erau doua ore pana incepea.
A, plus bataia dintre un nene trotilat bine si o haita de burtosi, petrecuta chiar in spatele meu, la care oamenii s-au uitat ca la urs, begeeşii se urcasera pe gard sa nu piarda nimic, dar nu s-au bagat, si gata, Alice in Chains canta doar pentru Golden Circle, ca in spate se petrecea ceva mai interesant, dupa care si-au lungit toti gaturile inca juma de ora dupa ce s-a terminat. Ca na, ceva can-can si barfa cad mai usor la stomac decat Jerry Cantrell.
Si da, concertul Rammstein a fost bestial, i-au umilit si pe U2 cu gandacul lor supradimensionat (si e greu sa recunosc asta dupa ce i-am vazut pe Wembley).
***
Am asa o viata haotica atunci cand vin acasa, si partea interesanta e ca am senzatia ca decurge la fel ca inainte sa plec. Bodegi, multa bere, o multime de oameni care imi lipsesc acolo in draci (si de obicei nu am timp sa vad pe toata lumea de care imi era dor), fast food, inca ceva fast food, o mie de drumuri de facut (clasicul tur Bucuresti-Cernavoda-Constanta-Aref si retur) si o mie de chestii de vazut. Inainte sa plec era fix la fel. Ca si cum Bucurestiul are ceva haotic in fiinta lui, ceva ce ti se transmite si tie, indiferent dupa cat timp te reintorci la el.
Prin comparatie, viata mea din Anglia e o chestie super organizata si ordonata, si sincer, n-am facut nimic sa ajung acolo, pur si simplu asa e viata pentru ei, aranjata in patratele curate si aliniate frumos, si eu oricat de rebela as fi, n-am cum sa-mi iau bere la 3 dimineata, ca nu gasesc deschis nici la pakistanezi in colt, deci trebuie sa ma conformez. Acolo imi fac cumparaturile si gatesc pentru cate doua zile, stiu ce o sa fac toata saptamana, imi termin treaba inainte de 9 ca sa am timp si pentru mine dupa aia - aici nici ce o sa mananc diseara nu stau sa ma gandesc. Ideea e ca stiu ca ma descurc eu, chit ca aseara muream sa foame si am mancat o felie de paine cu pate, ca numai atat mai era prin frigider.
Credeam ca sunt eu haotica, dar se pare ca m-am supraestimat. E orasul de vina. Si de-aia imi place atat de mult si mi-e din ce in ce mai greu sa ma intorc acolo, la patratelul meu calm si ordonat in care mananc de trei ori pe zi si beau moderat.
Cateodata am asa o nevoie sa le dau dracu pe toate, sa ma intorc si sa vad eu ce pate cu paine gasesc de facut pe aici. Si atunci imi amintesc ca totusi am fugit de ceva, si ca toata feeria asta pe care o percep acum ascunde un mare monstru in spate, ca altfel nu plecam.
Ah, ce-as vrea sa ma intorc la festival, la baut bere pe ciment cu Slayer in fundal.
Comentarii