Exista putine chestii de care as putea sa spun ca sunt mai mandra decat de decizia de a pune pentru prima data mana pe o chitara. Aveam 16 ani si m-am facut ospatarita pentru vreo doua luni in vacanta de vara ca sa strang banii. Toata lumea mi-a spus ca o cumpar degeaba: ca o sa incerc sa cant la ea, n-o sa-mi iasa si o sa o s-o abandonez pe undeva prin casa, inca un obiect de care sa te impiedici cand cauti cutia cu manuale dintr-a cincea sau calculatorul ala vechi facut bucati.
After I jumped, it occured to me: life is perfect.