Atentie! Post lung si probabil vag interesant doar pentru vreo doi cititori. Deci, nimic serios. In primul rand, mie intotdeauna mi-au placut povestile. Indiferent ca a fost vorba de Nils Holgersson sau de romanele lui Dumas sau de kilele de sci fi pe care le ingurgitam in liceu in loc sa citesc Ion si Morometii. N-am fost niciodata un fan al realismului, nici in literatura, nici in film, iar filosofia mea a fost simpla: realitatea e oricum o chestie de care ma lovesc zilnic. Ori pentru mine, motivul principal pentru care citesc si ma uit la filme e escapist – nu pentru ca as vrea sa ma fac mai desteapta, sa inteleg lumea mai bine, sau pentru vreo revelatie existentiala. Astea se intampla indiferent la ce te uiti sau ce citesti – dar pana la urma, tot fuga de realitate ma motiveaza. May as well embrace it, am zis.