Uncle Jebediah's Magic Cart

Scary shit, adica asta si mai ales asta . Imi povestea ieri cineva de la facultate despre niste jurnalisti freelanceri care organizeaza frecvent evenimente prin care se promoveaza pe sine. Un fel de Notice me! I have free tea and refreshments! Ea mi-a zis ca i se pare o idee originala. Eu i-am spus ca e o forma de disperare. Sunt alea doua degete pe care se chinuie sa le mai tina la suprafata un om care se ineaca, dar nu vrea nici in ultima clipa sa renunte la speranta ca cineva o sa il pescuiasca din gura acestei industrii muribunde care atrage inca o multime de oameni ca pe muste la bec.

Bineinteles ca, dupa luni si luni de reflectie si meditatie, 15 sezoane din ER (minus ultimul episod, ii dedic un post special cand il vad) si multa scoala – culmea, fara sa ma duc la cursuri, ca n-am decat niste tutoriale anemice - nu m-am putut abtine. M-am intors la regimul meu de viata preferat, pe reteta blestemat ceasul - trezit - lucrat - dormit in autobuz - lucrat pe genunchi in masina - lucrat in orice loc unde pot sa fur wireless - mancat junk food - uitat la un episod dintr-un serial oarecare (acum sunt intr-o faza cu Cheers , cine ar fi crezut ca Ted Danson chiar a fost sexy pe vremuri) – dormit in perfecta armonie cu patul si urlatorii de la 3 dimineata. Se pare ca asa sunt cablata – cand n-am nimic de facut o iau razna si imi caut ceva de facut, altfel ma simt vinovata ca stau degeaba. Si la cati bani dau aici, sa fiu a naibii daca o sa ma simt vinovata de asa ceva.