Uncle Jebediah's Magic Cart

Tot uichendul asta ne-am dat si noi cu barca prin Cambridge. Ma rog, nu la propriu, ca ne costa 18 lire pe ora, 24 daca voiam si gondolier.

Vineri, ne-am decis. Urma sa simtim, in sfarsit, energiile cosmice direct de la Stonehenge. Nu conta ca turna cu galeata, ca batea un vant de simteam cum se duce masina pe contrasens. Ca era un frig de nici pe un pechinez de-ala urat nu l-ai fi dat afara. Stonhenge era in program de mult timp, asa ca ne-am urcat in masina si da-i.

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.

A inceput cu un pilaf cu legume. Juma' de cana de orez, niste ardei, ciuperci si morcovi. Orezul s-a fiert prea mult, ardeii cam trosneau in dinti, numai ciupercile erau perfecte, dar na, asa-s ciupercile, sunt perfecte orice le-ai face.

Da, zvonurile sunt adevarate. Aseara m-am dus sa vad A-ha , o formatie la care media de varsta a fost undeva pe la 30-40 de ani (daca nu le pun la socoteala pe norvegienele hiperactive din spatele meu, care latrau, mieunau, faceau ca indienii, si nu pareau a avea mai mult de 20 de ani).