Confesiunile unei ucigaşe de balene (I)

Când eram mică, tata avea o vorbă: Mă, ce-i cu toate luminile astea aprinse? Pentru mine şi frate-miu, factura la curent era ultima dintre grijile de pe lume, imediat după cine iese preşedinte şi dacă mai e sau nu Geani paznic la banca de la parter (asta era important, pentru că Geani ne dădea apă când ieşeam afară, ca să nu mai trebuiască să urcăm două etaje până în casă, şi ne lăsa să ne parcăm bicicletele la el în teritoriu).

Dar felul în care tata pronunţa cuvintele alea ne-a dat tot timpul senzaţia că la mijloc se află ceva de importanţă existenţială. Aşa că, fără să pricep exact de ce, am început să sting luminile.

Şi acum, când cazarea în cămin, în Birmingham, mă costă la fel de mult şi dacă las lumina aprinsă non stop şi apa caldă curgând în duş, tot mă întorc din drum să sting luminile dacă le-am uitat aprinse. Obişnuinţa, na. Şi poate un bun simţ care nu ajută pe nimeni de fapt. Pentru că în mintea mea economia de curent, apă sau energie e o problemă care e în legătură directă cu facturile şi deci, cu cantitatea de bere pe care o am lunar la dispoziţie. Ori aici nu e cazul.

Între timp am aflat însă că unii locuitori ai jumătăţii civilizate a Europei, adică aştia mai vestici aşa, pun problema asta pe un cu totul alt plan. Economia nu porneşte doar din motivul egoist al reducerii facturii la curent. Ea este în legătură directă cu salvarea planetei.

Nu stă nimeni pe holul apartamentului? Atunci închidem caloriferul. Se găteşte în bucătărie? Atunci trebuie să deschidem geamurile. Şi dacă tot deschidem geamurile, de ce să mai ţinem caloriferul pornit? Ce dacă e ianuarie şi sunt minus zece grade afară? Irosim energie. De fapt, ce-ar fi să închidem ocazional şi caloriferul din dormitor, şi să ne punem nişte pulovere pe gât? La urma urmei, e iarnă, nu-i natural să stai în tricou în casă.

Şi toate astea nu în numele sfintei economii care e direct proporţională cu cantitatea de bere pentru care îţi rămân bani după ce plăteşti facturile. Pentru că factura e fixă. Ci în numele unui scop mult mai nobil, care prin comparaţie ne face pe noi, egoiştii preocupaţi numai de confortul şi bunăstarea lor materială, să părem nişte oameni atât de mici, încât nu merităm simpatie nici măcar de la Buddy, retrieverul care joacă fotbal-baschet-pătrăţica-raţele şi vânătorii şi, ocazional, gropiţa, prin filmele americane.

Orice le-ai zice, argumentul lor e imbatabil: Nu e bine pentru mediu. Dar eu, în românismul meu trist, nu pot decât să mă întreb, ca o jumătate de om ce sunt: şi ce dacă??? La câţi bani plătesc pentru cazare aici, să mor de frig în dormitor cu şapte pulovere pe mine ca să salvez balenele dungate cu coadă pestriţă de la Polul Sud e un nonsens. Mai ales că sunt liberă de tirania facturilor.

Drept să spun, nu cred că şeful de la General Motors sau arabii ăia cu mult petrol îşi închid căldura din cauza mustrărilor de conştiinţă. Când o să aud asta, pe cuvânt că închid caloriferul. Apa când mă spăl pe dinţi. Luminile. Şi stau pe întuneric şi mă uit la pereţi şi meditez la cât de bună va fi viaţa după ce toţi ne vom sacrifica pentru binele planetei.

După care îmi cumpăr un tricou tie-dye, nu mă mai epilez şi mă leg cu lanţuri de palmierii lui Mazăre.