Treceți la conținutul principal

A-ha. Deci asta era

Da, zvonurile sunt adevarate. Aseara m-am dus sa vad A-ha, o formatie la care media de varsta a fost undeva pe la 30-40 de ani (daca nu le pun la socoteala pe norvegienele hiperactive din spatele meu, care latrau, mieunau, faceau ca indienii, si nu pareau a avea mai mult de 20 de ani).

Si a fost unul dintre cele mai tari concerte la care am fost pana acum. Pentru ca ma asteptam sa vad o formatie de pensionari ramoliti cu sacouri cu umeri patrati/geci* de blugi cu manecile suflecate/freze hipergelate, care canta ca sa mai faca si ei un ban de-o banana sau o ciocolata sau un BMW. Cam cum a fost la CC Catch, la Bucuresti.


Bodacious with gnarly ta-tas. Well, without the ta-tas. Still, totally tubular.

Aveam asteptari atat de joase, incat atunci cand a urcat pe scena trupa de deschidere, Donkeyboy, care au cantat ca la casa de cultura, cu doua reflectoare, un sunetist dopat si un public care aplauda din politete (ca de, suntem in Anglia), privirea mea de bunicuta fudula, fara chef de purtat ochelarii, mai mai ca era sa ma faca sa sar in picioare si sa chiui. Pana m-am prins ca sunt 7 (?) forme pe scena, si A-ha n-aveau cum sa se fi reprodus chiar asa dramatic, si ca totusi, nu aveau cum sa intre pe scena aplaudati de cinci oameni, dupa care sa se apuce de probe de sunet.

Nu. Deci nu. A-ha s-au prezentat impecabil. Sunetul a fost perfect, au avut un show 3D de lumini, au cantat aproape doua ore, au vorbit cu lumea, au cantat Velvet unplugged, au inceput cu The Sun Always Shines on TV si au terminat, evident, cu Take On Me. Si publicul i-a iubit pentru ca i-au respectat inteligenta si nu i-au furnizat o portie de beat-uri de anii '80 expirate, cantate de niste batrani cu freze ciudate. Morten Harket are deja 50 de ani si il bate la cur pe Bono (mi-e greu sa recunosc, dar e adevarat).

Au cantat si piese vechi, si noi, au remixat Train of Thought (si chiar a sunat bine) si nu m-au facut sa regret nicio clipa cele 30 de lire investite in mica mea placere muzicala vinovata.

Si, pentru ca a fost pentru prima oara dupa mult timp cand nu am fost la un concert mare pregatita sa-l disec a doua zi intr-un articol (desi voi face si asta, pentru Sunete), m-am simtit cu adevarat misto, l-am savurat, am inchis ochii pe Stay on These Roads sau pe Hunting High and Low si mi-am amintit cand am ascultat ultima oara A-ha.

Acum 7 ani, cand eram o mica tocilara, fara prieteni sau viata personala, care asculta muzica expirata de pe o o caseta de-aia cu coperta desenata de mana, imprumutata de un prof, in timp ce colegii ei se pupau in cluburi cu manele si house, dar se distrau al dracului de bine. Afternoon High, asta imi amintesc in special, intr-o dupa-masa de sambata cand faceam probleme ca sa ma pregatesc pentru olimpiada la fizica si ma bucuram ca am si eu soare macar o ora-doua printre pomii aia blestemati din fata blocului. Si cand credeam ca lucrurile nu se vor schimba niciodata, iar timpul trecea infinit de incet.

Aseara mi-am dat seama ca ascult din nou A-ha. In Birmingham, nu la parterul unui bloc din Constanta, live, nu pe o caseta demagnetizata. Cu cineva misto langa mine, nu singura. Si ca am batut un drum lung pana aici, dar un drum fain, si mai am inca destul din el.


A-Ha - Velvet


Mai ziceti ceva. Revelatii synth-pop de cea mai buna calitate :)

*Sunt la mine pe tarla, am voie. Nu-ti convine, eat my shorts. Dude.

Later edit: recenzia completa a concertului o gasiti aici. Scrisa tot de mine, da :)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

The Times They Are a-Changin'

Ca toată lumea care, în prima săptămână din ianuarie, manâncă sănătos, aleargă, citește, începe un caiet nou la matematică și scrie frumos pe prima pagină, nici eu nu m-am putut abține să nu iau 534 de decizii în urma cărora o să fiu în sfârșit omul perfect. E ceva la luna ianuarie care te face să crezi că ai primit o nouă șansă de a te pune la punct cu diverse lucruri, la fel cum luna decembrie îți permite lejer sentimentul că oricum n-are sens să-ți mai bați capul, că oricum se termină anul. Ca și cum următorul ianuarie ar fi așa, undeva pe alt plan existențial.

În fine, teoria mea e că înainte de a te gândi la ce vrei e sănătos să faci întâi un pas înapoi. Să vezi ce ai învățat din lucrurile prin care ai trecut. Asta am făcut și noi la studio, ne-am pus la masă în ultima zi de lucru din decembrie și am făcut o listă cu ce-am făcut bine și ce-am făcut prost în 2012, ca să ne dăm seama ce e cazul să schimbăm (sau nu) în 2013.

Partea interesanta e ca a fost mai simplu la studio, ca s…

Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.
Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratu…

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…