Treceți la conținutul principal

A-ha. Deci asta era

Da, zvonurile sunt adevarate. Aseara m-am dus sa vad A-ha, o formatie la care media de varsta a fost undeva pe la 30-40 de ani (daca nu le pun la socoteala pe norvegienele hiperactive din spatele meu, care latrau, mieunau, faceau ca indienii, si nu pareau a avea mai mult de 20 de ani).

Si a fost unul dintre cele mai tari concerte la care am fost pana acum. Pentru ca ma asteptam sa vad o formatie de pensionari ramoliti cu sacouri cu umeri patrati/geci* de blugi cu manecile suflecate/freze hipergelate, care canta ca sa mai faca si ei un ban de-o banana sau o ciocolata sau un BMW. Cam cum a fost la CC Catch, la Bucuresti.


Bodacious with gnarly ta-tas. Well, without the ta-tas. Still, totally tubular.

Aveam asteptari atat de joase, incat atunci cand a urcat pe scena trupa de deschidere, Donkeyboy, care au cantat ca la casa de cultura, cu doua reflectoare, un sunetist dopat si un public care aplauda din politete (ca de, suntem in Anglia), privirea mea de bunicuta fudula, fara chef de purtat ochelarii, mai mai ca era sa ma faca sa sar in picioare si sa chiui. Pana m-am prins ca sunt 7 (?) forme pe scena, si A-ha n-aveau cum sa se fi reprodus chiar asa dramatic, si ca totusi, nu aveau cum sa intre pe scena aplaudati de cinci oameni, dupa care sa se apuce de probe de sunet.

Nu. Deci nu. A-ha s-au prezentat impecabil. Sunetul a fost perfect, au avut un show 3D de lumini, au cantat aproape doua ore, au vorbit cu lumea, au cantat Velvet unplugged, au inceput cu The Sun Always Shines on TV si au terminat, evident, cu Take On Me. Si publicul i-a iubit pentru ca i-au respectat inteligenta si nu i-au furnizat o portie de beat-uri de anii '80 expirate, cantate de niste batrani cu freze ciudate. Morten Harket are deja 50 de ani si il bate la cur pe Bono (mi-e greu sa recunosc, dar e adevarat).

Au cantat si piese vechi, si noi, au remixat Train of Thought (si chiar a sunat bine) si nu m-au facut sa regret nicio clipa cele 30 de lire investite in mica mea placere muzicala vinovata.

Si, pentru ca a fost pentru prima oara dupa mult timp cand nu am fost la un concert mare pregatita sa-l disec a doua zi intr-un articol (desi voi face si asta, pentru Sunete), m-am simtit cu adevarat misto, l-am savurat, am inchis ochii pe Stay on These Roads sau pe Hunting High and Low si mi-am amintit cand am ascultat ultima oara A-ha.

Acum 7 ani, cand eram o mica tocilara, fara prieteni sau viata personala, care asculta muzica expirata de pe o o caseta de-aia cu coperta desenata de mana, imprumutata de un prof, in timp ce colegii ei se pupau in cluburi cu manele si house, dar se distrau al dracului de bine. Afternoon High, asta imi amintesc in special, intr-o dupa-masa de sambata cand faceam probleme ca sa ma pregatesc pentru olimpiada la fizica si ma bucuram ca am si eu soare macar o ora-doua printre pomii aia blestemati din fata blocului. Si cand credeam ca lucrurile nu se vor schimba niciodata, iar timpul trecea infinit de incet.

Aseara mi-am dat seama ca ascult din nou A-ha. In Birmingham, nu la parterul unui bloc din Constanta, live, nu pe o caseta demagnetizata. Cu cineva misto langa mine, nu singura. Si ca am batut un drum lung pana aici, dar un drum fain, si mai am inca destul din el.


A-Ha - Velvet


Mai ziceti ceva. Revelatii synth-pop de cea mai buna calitate :)

*Sunt la mine pe tarla, am voie. Nu-ti convine, eat my shorts. Dude.

Later edit: recenzia completa a concertului o gasiti aici. Scrisa tot de mine, da :)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.

Cum am schiat pe ploaie

Nu ma intelegeti gresit. Nu sunt mare schioare. Ba chiar anul trecut, in Austria, m-am trantit in mijlocul partiei si am inceput sa urlu ca un drac pana a venit un nene sa ma intrebe daca nu vreau sa ma duca el cu masina pana jos. I-am zis ca da, mi-am urcat schiurile in portbagaj si mi-am jurat ca eu nu mai urc in varful muntelui decat ca sa admir peisajul.