Treceți la conținutul principal

La Stonehenge e program ca la primarie

Vineri, ne-am decis. Urma sa simtim, in sfarsit, energiile cosmice direct de la Stonehenge. Nu conta ca turna cu galeata, ca batea un vant de simteam cum se duce masina pe contrasens. Ca era un frig de nici pe un pechinez de-ala urat nu l-ai fi dat afara. Stonhenge era in program de mult timp, asa ca ne-am urcat in masina si da-i.

Si dupa trei ore de condus (ce-i drept, prin sate si drumuri micute, atat de frumoase toate, ca am inteles in sfarsit de ce cantrisaidu englezesc e asa de celebru) ajungem la Stonehenge. Undeva, in stanga noastra, la vreo 50 de metri de sosea, le vedem in sfarsit - niste cataroaie imprejmuite de un gard, cam dezamagitoare la prima vedere, dar na, am zis, cine stie cum o fi sa stai fix langa ele.

Si dupa ce ne plimbam noi vreo zece minute pe langa gard, printr-un noroi de-ala galben, ca la Seimeni, ne prindem ca intrarea se facea printr-un pasaj pe sub sosea, si ca ne costa 6 lire ca sa vedem pietrele de aproape (dar numai de langa, ca inauntrul ansamblului oricum nu aveam voie). Traversam, cu chiu cu vai, ne tinem unul de altul sa nu zburam ca vacile din filmele cu tornade, ne ducem la poarta, si vedem paznicii tragand obloanele.

Era ora 4. Inchideau. "E inchis???" am zbierat cu obida. "Da, e inchis", aud pe romaneste. "Am mai prins si noi zece minute." (Sa nu zici ca romanii nu-s acolo cand ai nevoie de ei.)

3 ore si 250 de kilometri de condus pe ger si ploaie, si n-am putut vedea pietrele decat din afara gardului. Adica de departe.

Si totusi, nu asta m-a dezumflat. Ca doar am destul timp sa ma mai duc, poate chiar de ziua mea, ca e fix de solstitiul de vara. Ci faptul ca eu, in romanstismul meu, chiar mi-am imaginat niste pietre undeva in mijlocul campului. Nu la cativa metri de sosea, cu o cafenea langa ele, inconjurate de un gard banal de sarma, de parca cineva isi paste oile inauntru.

Nu ma deranja sa platesc, dar parca mi-ar fi placut sa fac un mic efort ca sa ajung pana acolo, sa merg pe jos vreo cinci minute, sa simt ca locul e cu adevarat special, nu doar o masina de facut bani. Tot farmecul pe care il avea constructia aia pentru mine s-a dus dracului, e ca si cum m-as fi dus la Bran si ghidul s-ar fi apucat sa imi spuna povesti cu Dracula.

Si da, stiu ca gardul ala e singurul motiv pentru care pietrele nu sunt pline de graffitti si de Costi+Georgiana=LOVE. Dar cred ca situl se putea proteja si fara sa fie transformat intr-un bullshit turistic. Ai zice ca dupa o vizita la Acropole trebuia sa-mi invat lectia, nu?

Na, luati si poza, mai defocalizata asa, ca alea bune se duc pe ochiul magic, sa iau nota mare la foto. Si da, imi place fesul ala, arata ca un pufulete urias stalcit la mine pe cap.*



*Desi, ce-i drept, arata putin altfel in oglinda din magazin :)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.