Treceți la conținutul principal

La Stonehenge e program ca la primarie

Vineri, ne-am decis. Urma sa simtim, in sfarsit, energiile cosmice direct de la Stonehenge. Nu conta ca turna cu galeata, ca batea un vant de simteam cum se duce masina pe contrasens. Ca era un frig de nici pe un pechinez de-ala urat nu l-ai fi dat afara. Stonhenge era in program de mult timp, asa ca ne-am urcat in masina si da-i.

Si dupa trei ore de condus (ce-i drept, prin sate si drumuri micute, atat de frumoase toate, ca am inteles in sfarsit de ce cantrisaidu englezesc e asa de celebru) ajungem la Stonehenge. Undeva, in stanga noastra, la vreo 50 de metri de sosea, le vedem in sfarsit - niste cataroaie imprejmuite de un gard, cam dezamagitoare la prima vedere, dar na, am zis, cine stie cum o fi sa stai fix langa ele.

Si dupa ce ne plimbam noi vreo zece minute pe langa gard, printr-un noroi de-ala galben, ca la Seimeni, ne prindem ca intrarea se facea printr-un pasaj pe sub sosea, si ca ne costa 6 lire ca sa vedem pietrele de aproape (dar numai de langa, ca inauntrul ansamblului oricum nu aveam voie). Traversam, cu chiu cu vai, ne tinem unul de altul sa nu zburam ca vacile din filmele cu tornade, ne ducem la poarta, si vedem paznicii tragand obloanele.

Era ora 4. Inchideau. "E inchis???" am zbierat cu obida. "Da, e inchis", aud pe romaneste. "Am mai prins si noi zece minute." (Sa nu zici ca romanii nu-s acolo cand ai nevoie de ei.)

3 ore si 250 de kilometri de condus pe ger si ploaie, si n-am putut vedea pietrele decat din afara gardului. Adica de departe.

Si totusi, nu asta m-a dezumflat. Ca doar am destul timp sa ma mai duc, poate chiar de ziua mea, ca e fix de solstitiul de vara. Ci faptul ca eu, in romanstismul meu, chiar mi-am imaginat niste pietre undeva in mijlocul campului. Nu la cativa metri de sosea, cu o cafenea langa ele, inconjurate de un gard banal de sarma, de parca cineva isi paste oile inauntru.

Nu ma deranja sa platesc, dar parca mi-ar fi placut sa fac un mic efort ca sa ajung pana acolo, sa merg pe jos vreo cinci minute, sa simt ca locul e cu adevarat special, nu doar o masina de facut bani. Tot farmecul pe care il avea constructia aia pentru mine s-a dus dracului, e ca si cum m-as fi dus la Bran si ghidul s-ar fi apucat sa imi spuna povesti cu Dracula.

Si da, stiu ca gardul ala e singurul motiv pentru care pietrele nu sunt pline de graffitti si de Costi+Georgiana=LOVE. Dar cred ca situl se putea proteja si fara sa fie transformat intr-un bullshit turistic. Ai zice ca dupa o vizita la Acropole trebuia sa-mi invat lectia, nu?

Na, luati si poza, mai defocalizata asa, ca alea bune se duc pe ochiul magic, sa iau nota mare la foto. Si da, imi place fesul ala, arata ca un pufulete urias stalcit la mine pe cap.*



*Desi, ce-i drept, arata putin altfel in oglinda din magazin :)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

The Times They Are a-Changin'

Ca toată lumea care, în prima săptămână din ianuarie, manâncă sănătos, aleargă, citește, începe un caiet nou la matematică și scrie frumos pe prima pagină, nici eu nu m-am putut abține să nu iau 534 de decizii în urma cărora o să fiu în sfârșit omul perfect. E ceva la luna ianuarie care te face să crezi că ai primit o nouă șansă de a te pune la punct cu diverse lucruri, la fel cum luna decembrie îți permite lejer sentimentul că oricum n-are sens să-ți mai bați capul, că oricum se termină anul. Ca și cum următorul ianuarie ar fi așa, undeva pe alt plan existențial.

În fine, teoria mea e că înainte de a te gândi la ce vrei e sănătos să faci întâi un pas înapoi. Să vezi ce ai învățat din lucrurile prin care ai trecut. Asta am făcut și noi la studio, ne-am pus la masă în ultima zi de lucru din decembrie și am făcut o listă cu ce-am făcut bine și ce-am făcut prost în 2012, ca să ne dăm seama ce e cazul să schimbăm (sau nu) în 2013.

Partea interesanta e ca a fost mai simplu la studio, ca s…

Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.
Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratu…

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…