Vineri, ne-am decis. Urma sa simtim, in sfarsit, energiile cosmice direct de la Stonehenge. Nu conta ca turna cu galeata, ca batea un vant de simteam cum se duce masina pe contrasens. Ca era un frig de nici pe un pechinez de-ala urat nu l-ai fi dat afara. Stonhenge era in program de mult timp, asa ca ne-am urcat in masina si da-i.
Si dupa trei ore de condus (ce-i drept, prin sate si drumuri micute, atat de frumoase toate, ca am inteles in sfarsit de ce cantrisaidu englezesc e asa de celebru) ajungem la Stonehenge. Undeva, in stanga noastra, la vreo 50 de metri de sosea, le vedem in sfarsit - niste cataroaie imprejmuite de un gard, cam dezamagitoare la prima vedere, dar na, am zis, cine stie cum o fi sa stai fix langa ele.
Si dupa ce ne plimbam noi vreo zece minute pe langa gard, printr-un noroi de-ala galben, ca la Seimeni, ne prindem ca intrarea se facea printr-un pasaj pe sub sosea, si ca ne costa 6 lire ca sa vedem pietrele de aproape (dar numai de langa, ca inauntrul ansamblului oricum nu aveam voie). Traversam, cu chiu cu vai, ne tinem unul de altul sa nu zburam ca vacile din filmele cu tornade, ne ducem la poarta, si vedem paznicii tragand obloanele.
Era ora 4. Inchideau. "E inchis???" am zbierat cu obida. "Da, e inchis", aud pe romaneste. "Am mai prins si noi zece minute." (Sa nu zici ca romanii nu-s acolo cand ai nevoie de ei.)
3 ore si 250 de kilometri de condus pe ger si ploaie, si n-am putut vedea pietrele decat din afara gardului. Adica de departe.
Si totusi, nu asta m-a dezumflat. Ca doar am destul timp sa ma mai duc, poate chiar de ziua mea, ca e fix de solstitiul de vara. Ci faptul ca eu, in romanstismul meu, chiar mi-am imaginat niste pietre undeva in mijlocul campului. Nu la cativa metri de sosea, cu o cafenea langa ele, inconjurate de un gard banal de sarma, de parca cineva isi paste oile inauntru.
Nu ma deranja sa platesc, dar parca mi-ar fi placut sa fac un mic efort ca sa ajung pana acolo, sa merg pe jos vreo cinci minute, sa simt ca locul e cu adevarat special, nu doar o masina de facut bani. Tot farmecul pe care il avea constructia aia pentru mine s-a dus dracului, e ca si cum m-as fi dus la Bran si ghidul s-ar fi apucat sa imi spuna povesti cu Dracula.
Si da, stiu ca gardul ala e singurul motiv pentru care pietrele nu sunt pline de graffitti si de Costi+Georgiana=LOVE. Dar cred ca situl se putea proteja si fara sa fie transformat intr-un bullshit turistic. Ai zice ca dupa o vizita la Acropole trebuia sa-mi invat lectia, nu?
Na, luati si poza, mai defocalizata asa, ca alea bune se duc pe ochiul magic, sa iau nota mare la foto. Si da, imi place fesul ala, arata ca un pufulete urias stalcit la mine pe cap.*
*Desi, ce-i drept, arata putin altfel in oglinda din magazin :)
Si dupa trei ore de condus (ce-i drept, prin sate si drumuri micute, atat de frumoase toate, ca am inteles in sfarsit de ce cantrisaidu englezesc e asa de celebru) ajungem la Stonehenge. Undeva, in stanga noastra, la vreo 50 de metri de sosea, le vedem in sfarsit - niste cataroaie imprejmuite de un gard, cam dezamagitoare la prima vedere, dar na, am zis, cine stie cum o fi sa stai fix langa ele.
Si dupa ce ne plimbam noi vreo zece minute pe langa gard, printr-un noroi de-ala galben, ca la Seimeni, ne prindem ca intrarea se facea printr-un pasaj pe sub sosea, si ca ne costa 6 lire ca sa vedem pietrele de aproape (dar numai de langa, ca inauntrul ansamblului oricum nu aveam voie). Traversam, cu chiu cu vai, ne tinem unul de altul sa nu zburam ca vacile din filmele cu tornade, ne ducem la poarta, si vedem paznicii tragand obloanele.
Era ora 4. Inchideau. "E inchis???" am zbierat cu obida. "Da, e inchis", aud pe romaneste. "Am mai prins si noi zece minute." (Sa nu zici ca romanii nu-s acolo cand ai nevoie de ei.)
3 ore si 250 de kilometri de condus pe ger si ploaie, si n-am putut vedea pietrele decat din afara gardului. Adica de departe.
Si totusi, nu asta m-a dezumflat. Ca doar am destul timp sa ma mai duc, poate chiar de ziua mea, ca e fix de solstitiul de vara. Ci faptul ca eu, in romanstismul meu, chiar mi-am imaginat niste pietre undeva in mijlocul campului. Nu la cativa metri de sosea, cu o cafenea langa ele, inconjurate de un gard banal de sarma, de parca cineva isi paste oile inauntru.
Nu ma deranja sa platesc, dar parca mi-ar fi placut sa fac un mic efort ca sa ajung pana acolo, sa merg pe jos vreo cinci minute, sa simt ca locul e cu adevarat special, nu doar o masina de facut bani. Tot farmecul pe care il avea constructia aia pentru mine s-a dus dracului, e ca si cum m-as fi dus la Bran si ghidul s-ar fi apucat sa imi spuna povesti cu Dracula.
Si da, stiu ca gardul ala e singurul motiv pentru care pietrele nu sunt pline de graffitti si de Costi+Georgiana=LOVE. Dar cred ca situl se putea proteja si fara sa fie transformat intr-un bullshit turistic. Ai zice ca dupa o vizita la Acropole trebuia sa-mi invat lectia, nu?
Na, luati si poza, mai defocalizata asa, ca alea bune se duc pe ochiul magic, sa iau nota mare la foto. Si da, imi place fesul ala, arata ca un pufulete urias stalcit la mine pe cap.*
*Desi, ce-i drept, arata putin altfel in oglinda din magazin :)
Comentarii