Treceți la conținutul principal

In sfarsit am vazut cladirea din poza

Tot uichendul asta ne-am dat si noi cu barca prin Cambridge. Ma rog, nu la propriu, ca ne costa 18 lire pe ora, 24 daca voiam si gondolier.

Desi la prima vedere le-as fi bagat in aceeasi oala, Cambridge e complet diferit de Oxford. In Oxford sunt atatea cladiri istorice in centru, toate impunatoare, apasatoare, si in acelasi timp inghesuite unele in altele de parca au fost asezate special ca sa te faca sa te simti mic, incat mergi pe strazi numai cu gura cascata. Te prinzi instantaneu ca, daca ai avut vreodata o fantezie in legatura cu universitatea aia, ai putea s-o lasi balta, ca nu-i de nasul tau.


Castle Mound*

Iar oamenii nu ies deloc din tiparul in care ii bagi, fara sa vrei, ca turist nestiutor. Contactul pe care l-am avut cu studentii de acolo, in scurtul nostru pelerinaj prin baruri, n-a fost tocmai placut. Vorbim de "Brittish upper class white boys & girls", niste indivizi care arata de parca sunt scosi din Gilmore Girls: cu fete de post-puberi, acoperite de cosuri, dar imbracati la costum, cu papion, sau in rochite elegante si tocuri. Band bere, la Turf's Tavern, o crasma care era pe vremuri un fel de loc secret al studentilor de la Oxford (unde se spune ca Bill Clinton "a fumat iarba, dar fara sa traga in plamani").


Jesus Green*

In Cambridge oamenii par ceva mai pamanteni. Si centrul nu este atat de inghesuit si apasator, ba dimpotriva, e presarat de spatii verzi enorme, unde lumea isi plimba cainii, se da cu bicicletele, citeste sau joaca fotbal (si inca vreo doua sporturi neidentificabile). Iti da sentimentul de orasel studentesc fara prea multe ifose, dar cu un car de personalitate.

Si am vazut, in sfarsit, si cladirea ce aparea pe o carte postala pe care mi-a trimis-o, demult, un profesor la care am tinut. M-a invatat toata engleza pe care o stiu dupa apoi, acum cativa ani, a disparut. La propriu. Pur si simplu intr-o zi nu mai era acasa si nimeni nu stie unde s-a dus. Poate l-au rapit extraterestrii, ca doar tre sa stie engleza inainte sa inceapa colonizarea Pamantului.

Ei, pe cartea aia postala era o poza cu King's College (atunci nu stiam, mi-am dat seama abia cand am vazut-o) si pe spatele ei scria: "Salutari din acest loc minunat in care iti doresc si tie sa ajungi intr-o buna zi." Ca turist, uite ca am ajuns. Nu cred ca la asta se referea, dar presupun ca merge si asa.

*Asta e un spatiu dedicat numai si numai multiplelor mele personalitati. Daca vreti poze artistice, cladiri, apusuri de soare si batrani brat la brat, le gasiti aici.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

The Times They Are a-Changin'

Ca toată lumea care, în prima săptămână din ianuarie, manâncă sănătos, aleargă, citește, începe un caiet nou la matematică și scrie frumos pe prima pagină, nici eu nu m-am putut abține să nu iau 534 de decizii în urma cărora o să fiu în sfârșit omul perfect. E ceva la luna ianuarie care te face să crezi că ai primit o nouă șansă de a te pune la punct cu diverse lucruri, la fel cum luna decembrie îți permite lejer sentimentul că oricum n-are sens să-ți mai bați capul, că oricum se termină anul. Ca și cum următorul ianuarie ar fi așa, undeva pe alt plan existențial.

În fine, teoria mea e că înainte de a te gândi la ce vrei e sănătos să faci întâi un pas înapoi. Să vezi ce ai învățat din lucrurile prin care ai trecut. Asta am făcut și noi la studio, ne-am pus la masă în ultima zi de lucru din decembrie și am făcut o listă cu ce-am făcut bine și ce-am făcut prost în 2012, ca să ne dăm seama ce e cazul să schimbăm (sau nu) în 2013.

Partea interesanta e ca a fost mai simplu la studio, ca s…

Viata inainte si dupa potaie sau ce-mi mai trece prin cap cand scot cainele pe vreme rea

Imi trag costumul de schi pe mine, inchid bine toate fermoarele, imi infasor un fular in jurul gatului si imi indes un fes pe cap. Inculpatul e deja la usa, nici n-apuc sa deschid bine ca e deja in fata lifului. De bucurie ca iesim afara, da doua-trei ture de palier, le bubuie vecinilor in usi cu coada (tot astept sa scoatem pe cineva afara din casa prin metoda asta, dar cred ca s-au invatat deja) si incearca sa-mi foloseasca manusile pe post de jucarie de ros.
Jos, in fata blocului, imi dau seama ca nici nu pot sa deschid ochii de viscol. Uitandu-ma numai inspre bocanci, plecam la plimbare pe langa gardul cimitirului Ghencea, in urletele cainilor aciuati pe terenul Statului Major de vizavi, el scapat din pusca, eu intr-un echilibru precar, cu ochii mijiti si sperand sa nu dau cu curul de pamant sau sa intru cu capul in vreun stalp, injurand de toti sfintii si gandindu-ma aleatoriu la toate celelalte lucruri care s-au schimbat in viata mea de cand am potaie. Pe langa, evident, aratu…

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…