Si uite asa m-am intors pe insulita asta unde, cand iese soarele, crezi ca o s-o iei razna ca aia din Caderea Noptii cand, v-ati prins, se face noapte. Am aterizat (de data asta fara probleme organizatorice) acum vreo 3 saptamani, ce-i drept. Dar - stiu, pare de necrezut - chiar am avut chestii de facut (iuhu!).
Nu, nu mi-am facut o lista de scopuri marete pentru anul asta. De fapt, cred ca singurul scop care il am este sa ma bucur de conditia de freelancer atat cat o sa imi permit, fara sa ma mai panichez la ideea ca nu muncesc in mod organizat intre 8 si 16 ore pe zi. Fac ce-mi place, iau si un banut pentru asta (sau doi, sau trei, sau mai multi), nu-mi sufla nimeni in ceafa si ma trezesc la ora 11 in fiecare zi. E doar o chestie de perspectiva, pana la urma. Obisnuinta de a face ceva pentru cineva si mentalitatea de angajat m-au umplut de frustrari in primele luni si nu m-au adus nicaieri. De fapt m-au impedicat sa vad micile constructii care incep sa prinda forma in jurul meu. Cred ca aveam nevoie de acreditarea la Chris Rea ca sa scap din starea aia :)
***
Si iata cum, depasind momentul confesiunilor mele vagi si automotivationale, ajungem la chestia cu adevarat interesanta de pe ordinea de zi: vizionarea The Room. Pentru cei pe care i-am frecat la cap deja cu chestia asta: da, stiu, am si eu o obsesie. Dar JesusfkingChrist, vorbim de Tommy Wiseau aici. Cum sa nu faci o obsesie din Tommy Wiseau?
Pentru cine are chef si timp de ceva documentare, luati de aici niste articole lungi in EW, The Telegraph si Den of Geek. Pariu ca acum nici n-o sa dati click. Nu-i nimic, remediem problema prin niste filmulete. Trebuie sa aveti doar un singur lucru in minte: in filmul asta, Tommy (scenarist, regizor, actor principal) a bagat 6 milioane de dolari.
Sa incepem cu trailerul:
What's bovering you, Mark?
Si... my all time personal favorite... si al celorlalti membri ai clubului "Cine se uita de cele mai multe ori la The Room", unde eu stau cam prost, cu numai 3 vizionari, dintre care doar una la cinema:
In final, reactia publicului dupa o vizionare:
Si nu, nu e nimic regizat sau exagerat. Saptamana trecuta am avut onoarea de a prinde un bilet la Londra, la una dintre vizionarile din Europa (destul de putine, comparativ cu cele din state si toate in UK). Iar experienta a fost absolut dementiala.
In primul rand, daca mergeam fara sa fi vazut filmul inainte, nu pricepeam nimic. Pentru ca toata lumea zbiera, din toate directiile. Vorbeau cu personajele, fredonau coloana sonora de la Mission Impossible, huiduiau, aplaudau, aruncau cu linguri de plastic in ecran, venisera pregatiti cu mingi de fotbal si se jucau cu ele prin sala. La unele vizionari, oamenii vin imbracati ca personajele din film, dar eu n-am avut norocul asta.
In al doilea rand, comentariile si reactiile lor erau absolut delicioase. De multe ori te trezeai razand mai mult de ce a zis cineva doua randuri mai in fata decat de ce se intampla pe ecran. Iar felul in care oamenii s-au implicat in actiune a fost absolut incredibil. Pun pariu ca toti il vazusera de cel putin doua-trei ori. Si sa auzi o ditamai sala de cinema urland, in acelasi timp cu Johnny: You are tearing me apaaaart, Lisa! e o experienta mai tare decat sing-along-urile de la concertul U2 de asta vara, care m-au emotionat pana la lacrimi, dar, sa fim seriosi, nu aveau in sine nimic surprinzator.
Johnny, come back! Englezii si doi romani dintr-un indepartat colt al Europei de Est te iubesc!
Si da, reactiile de dupa film au fost fix ca alea de mai sus. E un must-see, serios. Mai ales pentru cinefilii care se respecta.
***
Pentru ca am o treaba zilele astea care implica pozat mancare, m-am gandit sa ma uit prin colectia de aici dupa ceva site-uri de restaurante din Bucuresti. Cu scopuri inspirationale, desigur.
Si dupa ce am luat la rand toate linkurile, am ramas surprinsa de cat de mizerabile sunt cele mai multe. Iar dintre cele care aratau decent (de ce au toti impresia ca italic = elegant, original sau apetisant? si da, am vazut combinatii cu Comic Sans), aproape nici unul nu avea niste poze ca lumea. Adica, intelegeti, oamenii isi deschid restaurant, baga o caruta de bani in el, dar se zgarcesc la sfarsit la un web designer decent sau un fotograf dotat cu ceva mai mult decat o sapuniera, sau macar cu mai multa inspiratie.
Exceptie de la toate astea a facut, categoric, Casa Vernescu. Mancarea aia arata atat de bine, incat iti vine s-o duci la muzeu si sa spui ca e arta contemporana.
***
Mai am cateva chestii de scris, dar postul asta se face prea lung. Mai incolo, ca n-au intrat zilele-n sac.
Nu, nu mi-am facut o lista de scopuri marete pentru anul asta. De fapt, cred ca singurul scop care il am este sa ma bucur de conditia de freelancer atat cat o sa imi permit, fara sa ma mai panichez la ideea ca nu muncesc in mod organizat intre 8 si 16 ore pe zi. Fac ce-mi place, iau si un banut pentru asta (sau doi, sau trei, sau mai multi), nu-mi sufla nimeni in ceafa si ma trezesc la ora 11 in fiecare zi. E doar o chestie de perspectiva, pana la urma. Obisnuinta de a face ceva pentru cineva si mentalitatea de angajat m-au umplut de frustrari in primele luni si nu m-au adus nicaieri. De fapt m-au impedicat sa vad micile constructii care incep sa prinda forma in jurul meu. Cred ca aveam nevoie de acreditarea la Chris Rea ca sa scap din starea aia :)
***
Si iata cum, depasind momentul confesiunilor mele vagi si automotivationale, ajungem la chestia cu adevarat interesanta de pe ordinea de zi: vizionarea The Room. Pentru cei pe care i-am frecat la cap deja cu chestia asta: da, stiu, am si eu o obsesie. Dar JesusfkingChrist, vorbim de Tommy Wiseau aici. Cum sa nu faci o obsesie din Tommy Wiseau?
Pentru cine are chef si timp de ceva documentare, luati de aici niste articole lungi in EW, The Telegraph si Den of Geek. Pariu ca acum nici n-o sa dati click. Nu-i nimic, remediem problema prin niste filmulete. Trebuie sa aveti doar un singur lucru in minte: in filmul asta, Tommy (scenarist, regizor, actor principal) a bagat 6 milioane de dolari.
Sa incepem cu trailerul:
What's bovering you, Mark?
Si... my all time personal favorite... si al celorlalti membri ai clubului "Cine se uita de cele mai multe ori la The Room", unde eu stau cam prost, cu numai 3 vizionari, dintre care doar una la cinema:
In final, reactia publicului dupa o vizionare:
Si nu, nu e nimic regizat sau exagerat. Saptamana trecuta am avut onoarea de a prinde un bilet la Londra, la una dintre vizionarile din Europa (destul de putine, comparativ cu cele din state si toate in UK). Iar experienta a fost absolut dementiala.
In primul rand, daca mergeam fara sa fi vazut filmul inainte, nu pricepeam nimic. Pentru ca toata lumea zbiera, din toate directiile. Vorbeau cu personajele, fredonau coloana sonora de la Mission Impossible, huiduiau, aplaudau, aruncau cu linguri de plastic in ecran, venisera pregatiti cu mingi de fotbal si se jucau cu ele prin sala. La unele vizionari, oamenii vin imbracati ca personajele din film, dar eu n-am avut norocul asta.
In al doilea rand, comentariile si reactiile lor erau absolut delicioase. De multe ori te trezeai razand mai mult de ce a zis cineva doua randuri mai in fata decat de ce se intampla pe ecran. Iar felul in care oamenii s-au implicat in actiune a fost absolut incredibil. Pun pariu ca toti il vazusera de cel putin doua-trei ori. Si sa auzi o ditamai sala de cinema urland, in acelasi timp cu Johnny: You are tearing me apaaaart, Lisa! e o experienta mai tare decat sing-along-urile de la concertul U2 de asta vara, care m-au emotionat pana la lacrimi, dar, sa fim seriosi, nu aveau in sine nimic surprinzator.
Johnny, come back! Englezii si doi romani dintr-un indepartat colt al Europei de Est te iubesc!
Si da, reactiile de dupa film au fost fix ca alea de mai sus. E un must-see, serios. Mai ales pentru cinefilii care se respecta.
***
Pentru ca am o treaba zilele astea care implica pozat mancare, m-am gandit sa ma uit prin colectia de aici dupa ceva site-uri de restaurante din Bucuresti. Cu scopuri inspirationale, desigur.
Si dupa ce am luat la rand toate linkurile, am ramas surprinsa de cat de mizerabile sunt cele mai multe. Iar dintre cele care aratau decent (de ce au toti impresia ca italic = elegant, original sau apetisant? si da, am vazut combinatii cu Comic Sans), aproape nici unul nu avea niste poze ca lumea. Adica, intelegeti, oamenii isi deschid restaurant, baga o caruta de bani in el, dar se zgarcesc la sfarsit la un web designer decent sau un fotograf dotat cu ceva mai mult decat o sapuniera, sau macar cu mai multa inspiratie.
Exceptie de la toate astea a facut, categoric, Casa Vernescu. Mancarea aia arata atat de bine, incat iti vine s-o duci la muzeu si sa spui ca e arta contemporana.
***
Mai am cateva chestii de scris, dar postul asta se face prea lung. Mai incolo, ca n-au intrat zilele-n sac.
Comentarii
Asa ar trebui sa se faca vizionari 'cult' la noi cu filmele lu sergiu nicolaescu, lumea aducandu-se pistoale de jucarie sa se joace in sala.