Treceți la conținutul principal

Doamna Lin

- Incredibil cât de mult noroi este pe strada asta. De câte ori se topeşte zăpada devine aproape imposibil să mai ieşi din casă. Doamnă Lin, te rog, ai grijă pe unde calci, altfel va trebui să fac din nou curăţenie, şi doar abia am terminat.

Alexis sări peste un lac în miniatură care se formase exact în mijlocul trotuarului şi se strâmbă nemulţumită.

- Doamnă Lin, ai călcat în ea! Ţi-am zis să ai grijă… Uite magazinul, continuă ea. Hai să facem câteva cumpărături.

Înăuntru era o căldură îmbietoare, dar Alexis se opri în uşă pentru a-şi scutura ghetele înainte de a intra. Un om înalt, blond şi roşu la faţă se ivi de după tejghea.

- Alexis! Ce bine îmi pare să te revăd! Cu ce te pot ajuta?

- Cu nimic deocamdată, zâmbi Alexis. Trebuie să mă plimb printre rafturi ca să mă pot decide.

- Ca de obicei, zâmbi bărbatul. Alexis îi întoarse zâmbetul cordial după care, apucând un coş, se pierdu printre rafturi, cercetând cu atenţie tot ceea ce vedea şi încercând să îşi amintească ce avea de cumpărat.

- Sunt atâtea de pregătit pentru sosirea lui Louis… Nici nu ştiu ce să cumpăr mai întâi, doamnă Lin… te rog, ajută-mă, dacă uit ceva atrage-mi atenţia…

Deşi era o dimineaţă mohorâtă, Alexis se simţea fericită. Afară era totuşi cald, numai bine pentru o plimbare, iar zăpada se topise aproape în tot oraşul, ceea ce o încânta în mod deosebit pentru că se săturase de puştii care aruncau în ea cu bulgări. Uneori o loveau tare şi o durea, alteori nu, dar întotdeauna se simţea atât de umilită încât îi dădeau lacrimile, ceea ce nu făcea decât să înrăutăţească lucrurile.

După ce umplu coşul şi plăti îl salută din nou pe vânzător după care părăsi magazinul. Ieşise, deşi pentru scurtă vreme, soarele, printre peticele lipsite de nori cerul era de un albastru intens, iar lumina care inunda oraşul părea veselă. Un zâmbet larg îi apăru pe faţă lui Alexis; ziua asta nu putea fi mai bună.

- Ei, acum ce facem, doamnă Lin? N-ai chef de o plimbare prin parc? Hai, vino, nu te mai strâmba, ştiu că te dor picioarele, dar trebuie să te mişti! Degeaba mă bați la cap că eşti bătrână, nu ai decât cincizeci de ani, îmi pare rău, dar nu ai să mă convingi. Mergem.

Cu precauţie, încercând ca şi mai înainte să ocolească bălţile, Alexis traversă strada, aruncând din când în când câte o privire deasupra ei.

- Nu mai scot odată decoraţiunile astea de Crăciun? Suntem deja în februarie! De sărbători da, dar acum sunt lipsite de sens, mai ales că noaptea încă se aprind. Cred că eşti de acord cu mine. A, uite o bancă liberă!

După ce se convinse că aceasta nu e udă, Alexis se aşeză pe partea dreaptă şi scoase din geantă un săculeţ albastru.

- Hai să hrănim porumbeii. Poftim, doamnă Lin, încearcă şi tu, continuă întinzând mâna cu câteva boabe de mei în palmă.

Nu dură mult şi o mulţime de porumbei cenuşii se adunară în jur, mereu din ce în ce mai mulţi. Uneori, câte o pereche de îndrăgostiţi tineri sau bătrâni treceau ţinându-se de mână pe alee şi speriau o parte din ei, dar porumbeii se întorceau repede. Pe crengile copacilor din parc mai rămăseseră urme de zăpadă care se auzeau uneori prăvălindu-se în noroiul de dedesubt.

- Ştii, începu Alexis, iubesc primăvara, îmi doresc să vină mai repede. Atunci mă voi putea plimba în voie cu Louis prin parc. O să fie cald și o să-mi cumpere o frezie. Abia aştept să ajungă acasă diseară. Îmi e atât de dor de el! Nici n-ai idee. Nu da din cap, doamnă Lin, degeaba eşti neîncrezătoare, eu ştiu că mă iubeşte şi, da, sunt sigură că îmi e fidel. Doar că...

Alexis se opri şi oftă.

- ... lipseşte cam mult. Și când pleacă mereu aș vrea să mă ia cu el, să văd lumea, să plec măcar odată din oraşul ăsta.

Aruncă o altă mână de mei porumbeilor care se strânseseră în jur. O femeie cu o fetiţă trecură pe alee, iar păsările se ridicară, provocând o adiere în aerul moale al dimineţii. Fetiţa începu să plângă. Alexis se ridică de pe bancă şi se îndreptă către ea.

- Nu plânge! spuse ea blând. Uite... Se poate?

O privi întrebător pe mama fetiţei. Ea încuviinţă din cap, iar Alexis apucă unul din pumnii micuţi ai fetiţei şi puse câteva boabe de mei în el.

- Aruncă-le, uite aşa! Aruncă la rândul ei un pumn de boabe în aer, făcând porumbeii să se strângă împrejur. Fetiţa o urmă, privi câteva secunde cu neîncredere, apoi începu să râdă. Mama zâmbi la rândul ei.

- Mulţumim, domnişoară...

- Alexis mă numesc. Pe tine cum te cheamă? continuă către copil, dar acesta nu răspunse.

- Noi trebuie să plecăm, zise mama.

- Sigur că da... Mulţumim... Şi doamnei Lin - prietena mea, cea de acolo - îi plac foarte mult copiii...

Mama fetiţei privi înspre bancă şi dădu din cap încruntând uşor din sprâncene.

- Bineînţeles. Dar noi trebuie să mergem, repetă ea apoi se îndepărtă în grabă. Alexis se întoarse la locul ei, stătu câteva clipe tăcută şi, aruncând ultimele boabe de mei din săculeţ, se ridică.

- Trebuie să ne întoarcem acasă, spuse hotărâtă. Avem multe de pregătit pentru sosirea lui Louis.

Porni grăbită, evitând, ca şi mai înainte, bălţile, dar călcând mai apăsat şi privind mereu în jur. Ajunse pe marginea străzii, aşteptă să treacă două maşini şi tramvaiul, după care traversă continuând să privească precaută în stânga şi în dreapta. Odată ajunsă pe celălalt trotuar se întoarse şi strigă:

- Doamnă Lin, grăbeşte-te! Începu să bată nerăbdătoare din picior, dar deodată se opri brusc şi îngălbeni.

- Nu... şopti, apoi strigă tare : Nu!... Doamnă Lin!

Sunetul claxonului, scârţâitul roţilor urmat de o bufnitură violentă, apoi linişte. O dâră subţire de sânge se prelingea pe asfalt. Omul din spatele volanului rămăsese nemişcat, nu ştia ce să facă. Îi trebuiră câteva secunde să se dezmeticească, după care sări din maşină şi se aşeză în genunchi lângă trupul neînsufleţit întins în faţa lui.

- Dumnezeule... cred că am omorât-o...

Îşi înfundă capul în palme şi aşteptă ameţit, repetând pierdut:

- Am omorât-o... am omorât-o... de unde a venit... pur şi simplu s-a aruncat în faţa mea...

Oamenii se strânseseră în jur. Unul dintre ei, un om înalt, blond şi roşu la faţă îl ridică de jos încercând să îl liniştească:

- Stai, omule... nu a fost vina ta...

La câţiva metri depărtare, aşezaţi pe bordură, Louis cu un geamantan lângă el şi doamna Lin plângeau înfundat.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Din gândurile aleatorii ale unui fotograf, despre viaţă, lume, univers şi... DA FUCK? De acolo tragem concertul ăsta???

Partea întâi
Dragă organizatorule de evenimente. Fotograful e prietenul tău. Fotograful de concert nu e un paparazzi sucit care, odată ce are voie să se mişte liber cu aparatul de gât prin perimetrul festivalului, o să caute să pozeze cele mai urâte chestii peste care se nimereşte să dea. N-o să pozeze interioare de toalete ecologice, nici saci de gunoi supraplini. Pentru că el nu vine la un festival sau concert ca să facă poze urâte.
Fotograful de concert vrea să surprindă atmosfera, oamenii, vibe-ul locului. Vrea să prindă costumaţii ciudate, freze ciudate, oameni care fac chestii fun şi mişto. Vrea să surprindă artiştii de pe scenă în cele mai interesante ipostaze şi vrea sa stea cât mai aproape de scenă pentru a face treaba asta, pentru că din public, în timp ce-şi ia coate-n gură şi m*i de la plătitorii de bilet pe care îi deranjează, s-ar putea să nu reuşească să-şi facă meseria aşa cum trebuie.
Nu vrea să stea în faţă pentru că se crede jmecher şi pretinde tratament special, nic…

Alice in Chains 2009 - grunge cu freza afro

Asta primavara, pe cand imi planuiam eu viitorul harnica precum furnica, gandindu-ma ca in ultimii doi ani prea am cantat si am petrecut (ca greierele, v-ati prins, da?), am ales sa plec in Marea Britanie pentru foarte multe motive plicticoase, pe care nu le insir acum, ca nu despre asta e vorba in postul asta. Si totusi, dintre toate chestiile pe care le asteptam aici, cea care m-a bucurat cel mai mult, ca pe un pusti care si cand se face mare, tot mai are chef sa joace patratica, este ca UK este the bloody center of the world cand vine vorba de muzica. Iar avantajul de a sta in Birmingham este ca aici se intampla, de obicei, aceleasi chestii ca in Londra, doar ca la juma de pret.