Am fost rugat să aştept douăzeci şi opt de minute. După acest timp puteam în sfârşit să plec din gara aia blestemată, spre o destinaţie pe care încă nu o cunoşteam. Imediat ce am primit vestea, m-am aşezat din nou la locul meu pe bancă; nu eram nerăbdător. După ce aştepţi ere întregi fără să ştii exact ce anume şi dacă va veni vreodată, încă douăzeci şi opt de minute contează prea puţin.
M-am uitat în jurul meu. Se schimbaseră multe lucruri de când privisem ultima dată. Pentru că, după primele milioane de ani de aşteptare, încetezi să te mai uiţi în jur. Nici corpul nu ţi-l mai poţi muta de pe bancă decât cu greu. Devii una cu ea. Stâlpul din faţa mea când a apărut? Cred că nu eram atent când a fost construit. De fapt, sunt mai multe şiruri de astfel de stâlpi. Mai sunt vreo câteva bănci noi, pereţii parcă au altă culoare… Dar, în ansamblu, imaginea e aceeaşi. Oameni care alergă pe scări, sau sar în trenuri, unii cu bagajele după ei, alţii goi şi săraci… pereţi reci, înalţi… sirenele care urlă.
M-am uitat la ceasul mare din faţa mea. Douăzeci şi cinci de minute. Un genunchi a început să mi se agite incontrolabil. M-am întrebat dacă e din cauza nerăbdării - deci până la urmă eram nerăbdător! – sau, mai simplu, din cauză că nu-l mai mişcasem de atâta timp. Am încercat să mă opresc, dar n-am putut. Îmi doream foarte mult să plec; îmi doream să fac ceva, orice… nu sunt prea multe de făcut când stai singur, pe o bancă, în gară, vreo câteva miliarde de ani. Singura preocupare pe care poţi să o ai este să te uiţi după băiatul ăla blond, în alb, care vine să-ţi vestească plecarea. (De fapt, nu e numai unul. Sunt mai mulţi, dar arată aproape la fel, cu obrajii rotunzi şi ochi mari, blânzi, şi absolut toţi sunt îmbrăcaţi în alb şi înaripaţi, deşi nu prea zboară. Vin întotdeauna pe uşa mare deasupra căreia este aşezat ceasul. N-ai cum să nu-i observi.)
Douăzeci de minute. Pe banca de alături e o femeie. Pare confuză. Cred că e prima oară când este pusă pe listele de aşteptare, şi probabil e abia la început, când după primul milion de ani începi să te simţi abandonat. Şi unii chiar au dreptate. Sunt prea puţine lumi în Univers pentru atâtea bănci cum sunt ale noastre. Trebuie să aştepţi până se eliberează un loc potrivit, iar asta poate dura şi câteva miliarde de ani, ca în cazul meu.
Cinsprezece minute. Sunt cel mai vechi de aici. Toţi cei care aşteptau atunci când am ajuns eu au fost deja repartizaţi. În ultima vreme, a devenit din ce în ce mai greu pentru Administrator să se descurce; în mod sigur se va porni o campanie de construire în masă a unor lumi noi. Şi asta nu numai pentru că nu mai sunt locuri, ci şi din cauza diminuării calităţii. O lume distrusă şi refăcută de mai mult de zece ori nu mai funcţionează corect, prin urmare nimeni nu mai vrea să o închirieze. De multe ori trebuie aruncată, din cauză că devine neprofitabilă. Iar asta înseamnă încă mulţi ani de stat pe bancă pentru unul ca mine. Dacă nu închiriezi o lume, la ce-ţi mai foloseşte un Întemeietor calificat?
Zece minute. Pe măsură ce timpul trece, devin din ce în ce mai nervos. În schimb, femeia de lângă mine pare mai liniştită. Priveşte fix într-un punct în partea opusă a giganticei încăperi, la uşa pe care vin puştii ăia în alb. Îi aşteaptă încordată, fără să-şi dea seama că o privesc. Probabil că aşa va rămâne până când uşa se va deschide, iar când va afla că nu ea este chemată, o va lua de la capăt.
Cinci minute. Nu cred că e pentru mine. Mai e ceva timp, iar ei nu vin niciodată nici mai devreme, nici mai târziu decât au anunţat. Totuşi, înspre banca mea se îndreaptă un Vestitor. Mai bine.
M-am ridicat în picioare. El s-a oprit la câţiva paşi în faţa mea şi şi-a aranjat pletele care îi intraseră în ochi.
- Vă rugăm să ne scuzaţi… Am ridicat o sprânceană.
- Trebuia să fiţi repartizat, ştiu. În aproximativ trei minute era hotărâtă plecarea. Cu toate acestea…
A făcut o pauză în care s-a uitat pe furiş la femeia de pe banca alăturată, care la rândul ei îl fixa cu privirea. Credea că nu-l văd. S-a înşelat. După o fracţiune de secundă, şi-a îndreptat din nou atenţia către mine.
- Să vă explic. Şi-a împreunat mâinile la piept. Asta însemna un discurs lung pregătit dinainte.
- Ştiu că sunteţi de mult aici, dar mă tem că în lumea unde eraţi iniţial repartizat a fost scoasă din funcţiune. Am înjurat şi m-am trântit la loc pe bancă. Deci asta era.
- Vă rugăm să ne scuzaţi pentru acest incident...
Nu ştiu dacă privirea mea sau propria lui iniţiativă l-a făcut să tacă. Oricum, n-a mai zis nimic. A făcut o plecăciune adâncă şi s-a îndreptat spre banca de alături. Femeia continua să îl privească cu ochi mari, plini de speranţă.
- Vă rugăm să aşteptaţi douăzeci şi opt de minute pentru a fi repartizată.
A făcut din nou o plecăciune şi s-a întors spre uşa prin care venise. Dar eu, chiar spre surprinderea mea, mi-am pierdut stăpânirea de sine.
- Ştii ce? Nu pricep de ce eu stau aici de câteva miliarde de ani, în timp ce ei…
Am arătat spre ea.
-… ei nu stau aici nici măcar un sfert din timpul ăsta!
Vestitorul n-a zis nimic. Doar mă privea calm şi plictisit. A ridicat cu nonşalanţă din umeri. Dar eu am insistat:
- De ce nu pot să plec în locul ei?
Acelaşi gest.
- Dacă vreţi, puteţi pleca împreună cu ea.
N-am ştiut ce să-i răspund, pentru că nu eram sigur dacă mă lua peste picior sau vorbea serios. Nu exista vreun Întemeietor care să-şi împartă lumea cu un altul. De ce tocmai eu, mai ales după cât aşteptasem? Dar alternativa nu părea prea fericită. Nu eram dispus să aştept încă vreo câteva miliarde de ani. Atunci femeia a vorbit pentru prima oară:
- Poţi să vii cu mine dacă vrei. Putem împărţi lumea în două - ceea ce va fi cam greu… sau putem colabora.
Nu mă aşteptam la asta. În general, Întemeietorii au orgoliul lor. Niciodată nu cer ajutor în munca lor. Aşa că am întrebat-o:
- De ce?
A pufnit nemulţumită. Nu cred că-i convenea să-şi dezvăluie motivaţiile. Fusese oricum destul de greu să-mi facă propunerea.
- E prima dată când fac asta, da? Abia am terminat instruirea şi mi-e teamă să n-o dau în bară.
S-a uitat în jos. Se simţea umilită. Un Întemeietor de modă veche, care nu mai practicase de câteva miliarde de ani şi o novice. Împreună. Pe aceeaşi planetă. Mi-a venit să râd.
Dar putea fi un experiment interesant. Şi mă plictisisesm rău de tot de atâta aşteptat.
Vestitorul a bătut nerăbdător din aripi.
- Deci? Cum rămâne? Plecaţi împreună?Am încuviinţat amândoi din cap.
- Bine. Vă rugăm să aşteptaţi douăzeci şi opt de minute.
Ne-am aşezat amândoi pe banca ei. Am făcut cunoştinţă, iar eu am întrebat-o dacă ştie ceva despre lumea în care urma să convieţuim. La fel ca şi mine, nu avea nici o idee, dar am făcut timpul să treacă destul de repede, jucându-ne cu milioanele de posibilităţi pe care le aveam. Am observat că nu prea ne asemănam; de fapt, aveam caractere total opuse. Vorbea prea mult, prea repede şi era îngrozitor de încăpăţânată; toate trebuia să iasă cum voia ea. La sfârşitul celor douăzeci şi opt de minute, aveam îndoieli serioase că vom putea colabora.
Dar era oricum prea târziu. Băiatul blond îşi făcuse deja apariţia, însoţit de un bătrân cu barbă albă. S-au apropiat de noi, iar Vestitorul a scos din buzunar o chestie rotundă și roșie.
- Voi doi…
Bătrânul s-a scărpinat în cap.
- Aveţi idee în ce vă băgaţi?
Nici unul dintre noi n-a răspuns.
- E clar… a mormăit el. Bine, oricum contractul dintre mine şi firma care v-a pus la dispoziţie a fost semnat. De acum încolo, sunt şeful vostru, nu mai am ce face…
- Acesta este un emiţător, a intervenit Vestitorul arătând înspre aparatul roşu. Fiindcă nu au mai existat asemenea cazuri, ne-am simţit obligaţi să luăm nişte măsuri de precauţie. Dacă nu vă înţelegeţi, este suficient să-l activaţi şi o echipă va fi imediat acolo...
- Dar aţi face bine să nu-l folosiţi, pentru că asta ar însemna întârzierea lucrării mele şi probabil că veţi plăti daune. Ne-am înţeles? Şi să nu vă aşteptaţi la timp de pălăvrăgeală; o să aveţi ceva de muncă.
Chiar speram că va fi ceva de muncă pe planeta pe care trebuia să o întemeiez. Nu voiam ca după câteva ere de plictiseală să urmeze altele de şi mai multă plictiseală; totuşi mi-era teamă că lucrurile nu vor ieşi prea bine, din cauza acelei mici nepotriviri de caracter dintre mine şi viitoarea mea colegă. Dar nu mai aveam de ales şi, în plus, voiam să încep cu dreptul. I-am întins mâna şefului meu şi m-am prezentat:
- Eu sunt Adam, iar ea este Eva. Mă bucur să vă cunosc. Când începem?
M-am uitat în jurul meu. Se schimbaseră multe lucruri de când privisem ultima dată. Pentru că, după primele milioane de ani de aşteptare, încetezi să te mai uiţi în jur. Nici corpul nu ţi-l mai poţi muta de pe bancă decât cu greu. Devii una cu ea. Stâlpul din faţa mea când a apărut? Cred că nu eram atent când a fost construit. De fapt, sunt mai multe şiruri de astfel de stâlpi. Mai sunt vreo câteva bănci noi, pereţii parcă au altă culoare… Dar, în ansamblu, imaginea e aceeaşi. Oameni care alergă pe scări, sau sar în trenuri, unii cu bagajele după ei, alţii goi şi săraci… pereţi reci, înalţi… sirenele care urlă.
M-am uitat la ceasul mare din faţa mea. Douăzeci şi cinci de minute. Un genunchi a început să mi se agite incontrolabil. M-am întrebat dacă e din cauza nerăbdării - deci până la urmă eram nerăbdător! – sau, mai simplu, din cauză că nu-l mai mişcasem de atâta timp. Am încercat să mă opresc, dar n-am putut. Îmi doream foarte mult să plec; îmi doream să fac ceva, orice… nu sunt prea multe de făcut când stai singur, pe o bancă, în gară, vreo câteva miliarde de ani. Singura preocupare pe care poţi să o ai este să te uiţi după băiatul ăla blond, în alb, care vine să-ţi vestească plecarea. (De fapt, nu e numai unul. Sunt mai mulţi, dar arată aproape la fel, cu obrajii rotunzi şi ochi mari, blânzi, şi absolut toţi sunt îmbrăcaţi în alb şi înaripaţi, deşi nu prea zboară. Vin întotdeauna pe uşa mare deasupra căreia este aşezat ceasul. N-ai cum să nu-i observi.)
Douăzeci de minute. Pe banca de alături e o femeie. Pare confuză. Cred că e prima oară când este pusă pe listele de aşteptare, şi probabil e abia la început, când după primul milion de ani începi să te simţi abandonat. Şi unii chiar au dreptate. Sunt prea puţine lumi în Univers pentru atâtea bănci cum sunt ale noastre. Trebuie să aştepţi până se eliberează un loc potrivit, iar asta poate dura şi câteva miliarde de ani, ca în cazul meu.
Cinsprezece minute. Sunt cel mai vechi de aici. Toţi cei care aşteptau atunci când am ajuns eu au fost deja repartizaţi. În ultima vreme, a devenit din ce în ce mai greu pentru Administrator să se descurce; în mod sigur se va porni o campanie de construire în masă a unor lumi noi. Şi asta nu numai pentru că nu mai sunt locuri, ci şi din cauza diminuării calităţii. O lume distrusă şi refăcută de mai mult de zece ori nu mai funcţionează corect, prin urmare nimeni nu mai vrea să o închirieze. De multe ori trebuie aruncată, din cauză că devine neprofitabilă. Iar asta înseamnă încă mulţi ani de stat pe bancă pentru unul ca mine. Dacă nu închiriezi o lume, la ce-ţi mai foloseşte un Întemeietor calificat?
Zece minute. Pe măsură ce timpul trece, devin din ce în ce mai nervos. În schimb, femeia de lângă mine pare mai liniştită. Priveşte fix într-un punct în partea opusă a giganticei încăperi, la uşa pe care vin puştii ăia în alb. Îi aşteaptă încordată, fără să-şi dea seama că o privesc. Probabil că aşa va rămâne până când uşa se va deschide, iar când va afla că nu ea este chemată, o va lua de la capăt.
Cinci minute. Nu cred că e pentru mine. Mai e ceva timp, iar ei nu vin niciodată nici mai devreme, nici mai târziu decât au anunţat. Totuşi, înspre banca mea se îndreaptă un Vestitor. Mai bine.
M-am ridicat în picioare. El s-a oprit la câţiva paşi în faţa mea şi şi-a aranjat pletele care îi intraseră în ochi.
- Vă rugăm să ne scuzaţi… Am ridicat o sprânceană.
- Trebuia să fiţi repartizat, ştiu. În aproximativ trei minute era hotărâtă plecarea. Cu toate acestea…
A făcut o pauză în care s-a uitat pe furiş la femeia de pe banca alăturată, care la rândul ei îl fixa cu privirea. Credea că nu-l văd. S-a înşelat. După o fracţiune de secundă, şi-a îndreptat din nou atenţia către mine.
- Să vă explic. Şi-a împreunat mâinile la piept. Asta însemna un discurs lung pregătit dinainte.
- Ştiu că sunteţi de mult aici, dar mă tem că în lumea unde eraţi iniţial repartizat a fost scoasă din funcţiune. Am înjurat şi m-am trântit la loc pe bancă. Deci asta era.
- Vă rugăm să ne scuzaţi pentru acest incident...
Nu ştiu dacă privirea mea sau propria lui iniţiativă l-a făcut să tacă. Oricum, n-a mai zis nimic. A făcut o plecăciune adâncă şi s-a îndreptat spre banca de alături. Femeia continua să îl privească cu ochi mari, plini de speranţă.
- Vă rugăm să aşteptaţi douăzeci şi opt de minute pentru a fi repartizată.
A făcut din nou o plecăciune şi s-a întors spre uşa prin care venise. Dar eu, chiar spre surprinderea mea, mi-am pierdut stăpânirea de sine.
- Ştii ce? Nu pricep de ce eu stau aici de câteva miliarde de ani, în timp ce ei…
Am arătat spre ea.
-… ei nu stau aici nici măcar un sfert din timpul ăsta!
Vestitorul n-a zis nimic. Doar mă privea calm şi plictisit. A ridicat cu nonşalanţă din umeri. Dar eu am insistat:
- De ce nu pot să plec în locul ei?
Acelaşi gest.
- Dacă vreţi, puteţi pleca împreună cu ea.
N-am ştiut ce să-i răspund, pentru că nu eram sigur dacă mă lua peste picior sau vorbea serios. Nu exista vreun Întemeietor care să-şi împartă lumea cu un altul. De ce tocmai eu, mai ales după cât aşteptasem? Dar alternativa nu părea prea fericită. Nu eram dispus să aştept încă vreo câteva miliarde de ani. Atunci femeia a vorbit pentru prima oară:
- Poţi să vii cu mine dacă vrei. Putem împărţi lumea în două - ceea ce va fi cam greu… sau putem colabora.
Nu mă aşteptam la asta. În general, Întemeietorii au orgoliul lor. Niciodată nu cer ajutor în munca lor. Aşa că am întrebat-o:
- De ce?
A pufnit nemulţumită. Nu cred că-i convenea să-şi dezvăluie motivaţiile. Fusese oricum destul de greu să-mi facă propunerea.
- E prima dată când fac asta, da? Abia am terminat instruirea şi mi-e teamă să n-o dau în bară.
S-a uitat în jos. Se simţea umilită. Un Întemeietor de modă veche, care nu mai practicase de câteva miliarde de ani şi o novice. Împreună. Pe aceeaşi planetă. Mi-a venit să râd.
Dar putea fi un experiment interesant. Şi mă plictisisesm rău de tot de atâta aşteptat.
Vestitorul a bătut nerăbdător din aripi.
- Deci? Cum rămâne? Plecaţi împreună?Am încuviinţat amândoi din cap.
- Bine. Vă rugăm să aşteptaţi douăzeci şi opt de minute.
Ne-am aşezat amândoi pe banca ei. Am făcut cunoştinţă, iar eu am întrebat-o dacă ştie ceva despre lumea în care urma să convieţuim. La fel ca şi mine, nu avea nici o idee, dar am făcut timpul să treacă destul de repede, jucându-ne cu milioanele de posibilităţi pe care le aveam. Am observat că nu prea ne asemănam; de fapt, aveam caractere total opuse. Vorbea prea mult, prea repede şi era îngrozitor de încăpăţânată; toate trebuia să iasă cum voia ea. La sfârşitul celor douăzeci şi opt de minute, aveam îndoieli serioase că vom putea colabora.
Dar era oricum prea târziu. Băiatul blond îşi făcuse deja apariţia, însoţit de un bătrân cu barbă albă. S-au apropiat de noi, iar Vestitorul a scos din buzunar o chestie rotundă și roșie.
- Voi doi…
Bătrânul s-a scărpinat în cap.
- Aveţi idee în ce vă băgaţi?
Nici unul dintre noi n-a răspuns.
- E clar… a mormăit el. Bine, oricum contractul dintre mine şi firma care v-a pus la dispoziţie a fost semnat. De acum încolo, sunt şeful vostru, nu mai am ce face…
- Acesta este un emiţător, a intervenit Vestitorul arătând înspre aparatul roşu. Fiindcă nu au mai existat asemenea cazuri, ne-am simţit obligaţi să luăm nişte măsuri de precauţie. Dacă nu vă înţelegeţi, este suficient să-l activaţi şi o echipă va fi imediat acolo...
- Dar aţi face bine să nu-l folosiţi, pentru că asta ar însemna întârzierea lucrării mele şi probabil că veţi plăti daune. Ne-am înţeles? Şi să nu vă aşteptaţi la timp de pălăvrăgeală; o să aveţi ceva de muncă.
Chiar speram că va fi ceva de muncă pe planeta pe care trebuia să o întemeiez. Nu voiam ca după câteva ere de plictiseală să urmeze altele de şi mai multă plictiseală; totuşi mi-era teamă că lucrurile nu vor ieşi prea bine, din cauza acelei mici nepotriviri de caracter dintre mine şi viitoarea mea colegă. Dar nu mai aveam de ales şi, în plus, voiam să încep cu dreptul. I-am întins mâna şefului meu şi m-am prezentat:
- Eu sunt Adam, iar ea este Eva. Mă bucur să vă cunosc. Când începem?
Comentarii