Exista putine chestii de care as putea sa spun ca sunt mai mandra decat de decizia de a pune pentru prima data mana pe o chitara. Aveam 16 ani si m-am facut ospatarita pentru vreo doua luni in vacanta de vara ca sa strang banii. Toata lumea mi-a spus ca o cumpar degeaba: ca o sa incerc sa cant la ea, n-o sa-mi iasa si o sa o s-o abandonez pe undeva prin casa, inca un obiect de care sa te impiedici cand cauti cutia cu manuale dintr-a cincea sau calculatorul ala vechi facut bucati.
N-am ajuns niciodata prea departe, dar am invatat sa cant (cu eforturi si ambitie, ca pe noi in familie nu ne prea da talentul muzical afara din casa) si in clasa a doispea am schimbat-o pe un bass cu trei corzi si niste doze pimpuite cu bucati de staniol. Iar cand am venit in Bucuresti primul lucru pe care l-am facut a fost sa-mi gasesc formatie. Acum vreo patru ani, pe vremea asta, ne pregateam de primul concert, genul ala la care iti vin numai prieteni care neaparat iti cer bis si te fac sa te simti pe scena ca un zeu al rockului coborat pentru cateva minute printre muritorii de rand.
Nu m-am apucat de cantat la bass pentru ca mi se parea mai cool decat chitara – bassul e un instrument echilibrat, care nu e niciodata in centrul atentiei, dar daca stii cum sa-l gadili face lumea sa se miste de pe un picior pe altul, iar asta mi-a placut. Sa fii acolo undeva, sa faci ceva important, dar sa nu se uite lumea direct la tine.
Problema cu gagicile la bass e insa tocmai asta: vor sa se incadreze in peisaj. Sa nu fie altfel. Daca ar putea sa imprumute un penis special pentru concert, cred ca multe ar fi foarte fericite. Pentru ca o fata la bass e (cel putin pe la noi pe aici) inca o chestie exotica, o specie rara pe care barbatilor le place sa o admire si sa ii care amplificatorul, eventual sa ii si acordeze instrumentul, ca de, cavalerismul nu e mort, numai ca le e destul de greu sa o ia in serios. Am vazut mai multe fete la bass prin formatii, iar comentariile din jurul meu erau aproape intotdeauna pe ideea ca da, canta bine, dar n-are coaie. Ca si cand anatomia e direct responsabila pentru talentul la un instrument (sau lipsa lui). Pentru ca stereotipul bassistului gras si pletos (sau chelios) e destul de puternic, multe bassiste se strofoaca sa se transforme intr-o versiune cat mai apropiata de ce cred ele ca se asteapta lumea sa vada pe scena.
La primul meu concert am purtat niste blugi peticiti de hippioata si un tricou marimea XL cu Jim Morrison. Si tot concertul am stat ascunsa dupa un amplificator. Cu cat ma vedea lumea mai putin, cu atat mai bine. Mi-a luat mult timp sa-mi dau seama ca eu sunt eu si ca a fi bassista nu e o chestie care tre sa te faca sa te simti ca un negru din anii ’50 pe bancheta din spate a autobuzului. Mi-a luat vreo doi ani ca sa ma imbrac pentru prima data intr-o rochie la un concert, dar dupa aia am facut tot ce-am putut ca lumea sa vada ca da, e o gagica la bass, are un metru jumate, s-ar putea sa-ti placa, s-ar putea sa nu, dar e acolo si nu poti s-o ignori.
Problema a fost ca n-am avut niciodata curajul sa duc treaba pana la capat. Fiindca tocurile sunt periculoase pe scena si pentru ca decolteul e o chestie care poate sa arate dubios atunci cand cand e sugrumat de o curea de chitara. Cu toate astea, sa fim seriosi. Unele dintre cele mai misto femei din istoria rockului sunt bassiste si foarte putine urca pe scena in tricouri XL si blugi. And they’re fking rocking it. Sa ne gandim numai la fetele lui Billy Corgan, in special D’arcy Wretzky si Melissa Auf der Maur:
Sau Kim Gordon:
Ori Gail Ann Dorsey:
Ce au in comun toate femeile astea? Nu se dizolva in peisaj. Dimpotriva, sunt niste prezente imposibil de ignorat. Smashing Pumpkins nu e Smashing Pumpkins fara o fata la bass.
Mie mi-a fost intotdeauna teama ca n-o sa fiu luata in serios daca nu ma imbrac si nu ma port ca un baiat pe scena. Greseam. De cine trebuie nu esti luata in serios atunci cand canti prost. Iar asta e alta poveste.
Nu ma intelegeti gresit. Nu sunt feminista. Nu sunt nici antifeminista. Doar ca aseara am fost la un concert al unor prieteni cu o fata foarte misto la bass, care dupa concert s-a schimbat in niste haine in care mi-a fi placut mai mult s-o vad pe scena.
N-am ajuns niciodata prea departe, dar am invatat sa cant (cu eforturi si ambitie, ca pe noi in familie nu ne prea da talentul muzical afara din casa) si in clasa a doispea am schimbat-o pe un bass cu trei corzi si niste doze pimpuite cu bucati de staniol. Iar cand am venit in Bucuresti primul lucru pe care l-am facut a fost sa-mi gasesc formatie. Acum vreo patru ani, pe vremea asta, ne pregateam de primul concert, genul ala la care iti vin numai prieteni care neaparat iti cer bis si te fac sa te simti pe scena ca un zeu al rockului coborat pentru cateva minute printre muritorii de rand.
Nu m-am apucat de cantat la bass pentru ca mi se parea mai cool decat chitara – bassul e un instrument echilibrat, care nu e niciodata in centrul atentiei, dar daca stii cum sa-l gadili face lumea sa se miste de pe un picior pe altul, iar asta mi-a placut. Sa fii acolo undeva, sa faci ceva important, dar sa nu se uite lumea direct la tine.
Problema cu gagicile la bass e insa tocmai asta: vor sa se incadreze in peisaj. Sa nu fie altfel. Daca ar putea sa imprumute un penis special pentru concert, cred ca multe ar fi foarte fericite. Pentru ca o fata la bass e (cel putin pe la noi pe aici) inca o chestie exotica, o specie rara pe care barbatilor le place sa o admire si sa ii care amplificatorul, eventual sa ii si acordeze instrumentul, ca de, cavalerismul nu e mort, numai ca le e destul de greu sa o ia in serios. Am vazut mai multe fete la bass prin formatii, iar comentariile din jurul meu erau aproape intotdeauna pe ideea ca da, canta bine, dar n-are coaie. Ca si cand anatomia e direct responsabila pentru talentul la un instrument (sau lipsa lui). Pentru ca stereotipul bassistului gras si pletos (sau chelios) e destul de puternic, multe bassiste se strofoaca sa se transforme intr-o versiune cat mai apropiata de ce cred ele ca se asteapta lumea sa vada pe scena.
La primul meu concert am purtat niste blugi peticiti de hippioata si un tricou marimea XL cu Jim Morrison. Si tot concertul am stat ascunsa dupa un amplificator. Cu cat ma vedea lumea mai putin, cu atat mai bine. Mi-a luat mult timp sa-mi dau seama ca eu sunt eu si ca a fi bassista nu e o chestie care tre sa te faca sa te simti ca un negru din anii ’50 pe bancheta din spate a autobuzului. Mi-a luat vreo doi ani ca sa ma imbrac pentru prima data intr-o rochie la un concert, dar dupa aia am facut tot ce-am putut ca lumea sa vada ca da, e o gagica la bass, are un metru jumate, s-ar putea sa-ti placa, s-ar putea sa nu, dar e acolo si nu poti s-o ignori.
Problema a fost ca n-am avut niciodata curajul sa duc treaba pana la capat. Fiindca tocurile sunt periculoase pe scena si pentru ca decolteul e o chestie care poate sa arate dubios atunci cand cand e sugrumat de o curea de chitara. Cu toate astea, sa fim seriosi. Unele dintre cele mai misto femei din istoria rockului sunt bassiste si foarte putine urca pe scena in tricouri XL si blugi. And they’re fking rocking it. Sa ne gandim numai la fetele lui Billy Corgan, in special D’arcy Wretzky si Melissa Auf der Maur:
Sau Kim Gordon:
Ori Gail Ann Dorsey:
Ce au in comun toate femeile astea? Nu se dizolva in peisaj. Dimpotriva, sunt niste prezente imposibil de ignorat. Smashing Pumpkins nu e Smashing Pumpkins fara o fata la bass.
Mie mi-a fost intotdeauna teama ca n-o sa fiu luata in serios daca nu ma imbrac si nu ma port ca un baiat pe scena. Greseam. De cine trebuie nu esti luata in serios atunci cand canti prost. Iar asta e alta poveste.
Nu ma intelegeti gresit. Nu sunt feminista. Nu sunt nici antifeminista. Doar ca aseara am fost la un concert al unor prieteni cu o fata foarte misto la bass, care dupa concert s-a schimbat in niste haine in care mi-a fi placut mai mult s-o vad pe scena.
Comentarii
in mare parte ai dreptate. e un mare complex de inferioritate in industria feminina instrumentala, mai ales p-aci pe la noi. asta pt ca cel mai simplu e sa judeci o tipa la un instrument, nefiind foarte obisnuit cu 'excentricitati' dastea.
dar, cine suntem noi sa discutam despre cum 'ar trebui' sa fie tipele astea? sa fie cum vor. atata timp cat se simt bine. daca ele au chef de trening sau de costum barbatesc, lasa-le sa isi traiasca experienta. publicul mereu cere. de fapt, oamenii in general cer cate ceva de la altii, mai curand decat sa se bucure de ce li se ofera, iar din ce li se ofera sa ia partea ce rezoneaza in ei. pe mine personal nu ma intereseaza cum se imbraca o tipa sau un tip la un concert, sau pe strada, sau la teatru sau oriunde. important e cam altceva.
a, si nu ti se pare de fapt ca atunci cand ai rochie te simti mai cu coaie? mie da. pt ca la majoritatea concertelor trecute cam asta purtam. la concertu asta am zis sa schimb placa sa vad cum e si am vrut neaparat sa fac reclama la revista unui prieten de-al meu - formaje, purtand tricoul ala....(http://www.facebook.com/profile.php?id=100000701328829 :D it is pretty nice). mi s-a parut interesanta experienta. cred c-o s-o repet, o sa le fur hainele baietilor si vin cu ele.
ideea de final e ca nu conteaza cu ce te imbraci. conteaza cum te simti dand celorlalti ce ai si cat de constient esti de asta.
btw imi placea f mult cum cantai cu trupa, si va ascultam inainte sa ii cunosc pe ulisi.
da, la un moment dat chiar ma simteam mai cu cojones in rochie, desi pe scenele inalte ma tot gandeam la ce panorama au aia din fata scenei :))
oricum, ce mi-ar fi placut mie am si ce mi-ar placea sa vad nu sunt decolteuri si tocuri, ci some ass kicking :) sa depasim complexul. am vazut in anglia niste femei la bass de numa numa, dar acolo cand se urca pe scena nu-s ca la zoo, sunt ca orice alt instrumentist.
mersi ca ma citesti. si toate celelalte.